< Imprimare >      ZIUA - ISTORIILE COMUNISMULUI - vineri, 21 aprilie 2006

Ingropaciunea crestineasca a lui Petru Groza

In perioada in care se instalau la putere, pregatindu-se s-o acapareze, comunistii nu isi marturiseau deschis ateismul, sustinand ca acesta ar fi o scorneala. Intre anii 1945-1947, pana la izgonirea Regelui, fruntasii comunisti luau parte la toate manifestarile religioase oficiale si chiar declarau in ziare ca pretuiesc si respecta traditia si credinta poporului, deopotriva cu Biserica ortodoxa nationala. Incepand insa cu anul 1948 si-au schimbat radical atitudinea fata de Biserica. Mai intai, in august 1948, au fost scosi din Armata preotii militari, apoi au fost dati afara preotii din orfelinate si asezamintele spitalicesti, s-a renuntat la ora de religie din invatamantul public, iar spre sarsitul aceluiasi an a fost scoasa din programul Radiodifuziunii transmiterea Liturghiei duminicale... In 1949, au fost scoase din salile de clasa icoanele, fapt care a provocat multe tulburari. Zilele de Craciun si de Pasti au incetat sa mai fie zile de sarbatoare si au devenit zile lucratoare. Samavolnicia Ocarmuirii se manifesta, deopotriva, asupra clerului si a credinciosilor; desigur, nu numai asupra celor ortodocsi. Pana la moartea lui Stalin, survenita la inceputul lunii martie 1953, politica antireligioasa era nespus de dura, indeosebi la orase, la tara traditia ortodoxa si credinciosia populara fiind adanc inradacinate. In Bucuresti sau in alte orase era periculos pentru un functionar, un intelectual sau pentru un student - mai ales - sa isi manifeste credinta in Dumnezeu. Existau agenti care chiar fotografiau pe cei ce treceau pragul bisericilor.

Opresiunea aceasta s-a atenuat dupa moartea lui Stalin, astfel incat in 1955 au putut fi savarsite primele canonizari liturgice de Sfinti romani, intocmite de Sfantul Sinod inca din anul 1950.

Sarbatorile bisericesti, in frunte cu Pastele si Craciunul, incetasera sa mai existe oficial. Totusi, la tara continuau sa fie praznuite dupa datina, uneori chiar de membri de partid locali, aspru criticati pentru "misticismul" lor. Aproape acelasi lucru se intampla si in orase, cu exceptia membrilor de partid si-a oamenilor care vroiau sa fie in gratia Stapanirii. Copil fiind, locuiam in Calea Rahovei, in apropierea pietei care poarta si azi numele cartierului si imi amintesc ca mergeam cu o fata cu trei ani mai mare decat mine din curte si cu alti copii din vecini la toate deniile din Saptamana Mare. Nu am uitat trecerea pe sub masa din Vinerea Mare dintr-o biserica literalmente coplesita de liliac. In toate casele din cartier lumea facea pregatiri de Pasti: se vopseau oua, se coceau pasca si cozonacii, iar in zilele urmatoare ciocneam oua rosii la scoala, in recreatii, fara sa ne admonesteze cineva. Intre Pasti si Inaltare, oamenii se salutatu dupa datina cu "Hristos a inviat!". Prietenii si rudele se vizitau in cele trei zile pascale, intinzand masa si punand pe ea ce se putea gasi atunci, dar neaparat friptura de miel. Dinspre inima cartierului se auzea rasunet de tambale si acordeoane. Dupa ce ne-am mutat intr-un bloc din centru, in 1960, Sfantul Nicolae cu ghetele pregatite pentru daruri, Craciunul si Pastele se praznuiau cu acceasi bucurie, cu aceleasi vizite, dar numai intre peretii locuintelor.

Imi amintesc Pastele din 1968 - epoca celui din urma "dezghet" comunist din Romania - cu Dealul Patriarhiei intesat de oameni cu lumanarile aprinse in maini. Dupa prabusirea regimului, istoricii aveau sa dea la iveala cererea pe care Patriarhul Justinian i-o adresase in acelasi an, 1968, lui Nicolae Ceausescu, prin care ii solicita in scris acestuia ca toate cele trei zile de Craciun si ultimele doua zile de Pasti (ultima fiind o duminica) sa fie declarate zile libere, recuperate ulterior de salariati. Patriarhul Justinian nu a primit nici un raspuns, iar demersul sau a ramas fara finalitate.

Peste noua ani, in 1977, Patriarhul Justinian trecea la cele vesnice la trei saptamani dupa ce avusese loc marele cutremur din 4 martie. Pentru ca oamenii sa nu faca o legatura intre cele doua evenimente, trupul sau neinsufletit a fost tinut cateva zile in camera frigorifica a Spitalului Elias. Desi nu suferise decat stricaciuni minore, Biserica Enei, in care cantase ca psalt Nicolae Filimon, a fost demolata intr-o nopate din martie 1977. Era o prefata la sacrilegiile care aveau sa se abata in anii '80 ai secolului trecut asupra bisericilor bucurestene: aproape 20 demolate, alte cateva "translate".

De Pastele consecutiv cutremurului din 4 martie 1977, lumea a umplut insa, de Inviere, incinta si interiorul bisericilor din Bucuresti. Cu un an inainte, in sambata dinspre duminica Invierii, Adrian Paunescu a organizat un concert de muzica folk al Cenaclului "Flacara" la Sala Polivalenta. Concertul a tinut pana dimineata, cu usile ferecate, pentru ca tinerii din sala sa nu plece la slujba de Inviere. Vestea a facut apoi ocolul oral al Bucurestiului, suscitand dezgust si indignare.

In anii '50-'60, jurnalele de actualitati care precedau proiectia filmelor in salile de cinematograf, ca si unele emisiuni de televiziune, in scop propagandistic, redau uneori si doua-trei minute imagini legate de vizita unui patriarh strain, insa in decurs de 41 de ani de regim comunist, o singura slujba religioasa a fost transmisa - si inca "live" - la postul national de Radio (televizunea era in faza de experiment): slujba inmormantarii lui Petru Groza, care a durat peste doua ore. Pornit din curtea fostului palat regal, unde fusese depus trupul defunctului, cu Patriarhul Justinian in frunte, cu un sobor numeros de preoti si diaconi, cortegiul funerar a strabatut astfel Bucurestiul pana la Cimitirul Ghencea, in procesiune aflandu-se Gheorghiu-Dej si ceilalti lideri comunisti. Desi copil, am ramas surprins sa aud in acea zi de inceput de ianuarie 1958, in difuzorul radioului, glasuri de preoti, cantari bisericesti si rugaciuni. Spre sfarsitul pogrebaniei transmise la radio se auzea in difuzor zgomotul baterii cuielor in sicriu. Misiunile diplomatice erau si ele suprinse de acest eveniment, inedit nu numai in Romania comunizata, ci si in restul tarilor satelite ale Moscovei. Cu atat mai mult cu cat, formal, Dr. Petru Groza era seful statului. El primea scrisorile de acreditare ale sefilor de ambasade si legatii acreditati la Bucuresti. De aceea s-au si cautat tot felul de explicatii inmormantarii bisericesti si dupa datina (se impartisera batiste, colaci si coliva la opririle rituale) a lui Groza.

Omul pe care Stalin il considera "cel mai simpatic burghez din Europa", desi "tovaras de drum" al comunistilor, nu se inscrisese pana la moarte in partidul lor. Presedinte al Consiliului de Ministri, intre anii 1945-1952, Groza a fost singurul premier din tarile comunizate aflat, cel putin dupa 1948, in aceasta situatie. Era insa membru in Adunarea Eparhiala a Mitropoliei Sibiului (din 1911 pana la moarte, necontenit) si, implicit, in Adunarea Nationala Bisericeasca. Isi marturisise fara ezitare credinta in Dumnezeu si apartenenta la Biserica Ortodoxa. "Am cazut mai sus", a spus cuiva in 1952, cand functia de premier a fost preluata de Gheorghiu-Dej, iar el a devenit presedintele Prezidiului Permanent al Marii Adunari Nationale; sef al statului. Desigur, un sef cu puteri si influenta simbolice. Ceea ce l-a deosebit de ceilalti "tovarasi de drum" ai comunistilor, dar si de oameni politici necomunisti, a fost credinta in Dumnezeu si ipostaza neabatuta de crestin imbisericit. Pe cat i-a stat in putere, a sprijinit Biserica. Intors de la inmormantarea lui Petru Groza, la care slujise, Patriarhul Justinian i-a marturisit unui apropiat al sau: "De-acum o sa fie mult mai greu pentru Biserica". Si nu s-a inselat.

Dan CIACHIR

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=198296&data=2006-04-21