Ziua Logo
  Nr. 2630 de luni, 10 februarie 2003 
 Cauta:  
  Detalii »


Pentru a putea trimite un articol trebuie sa va autentificati.



Nume:
Parola: 
Utilizator nou »      Parola uitata »
Memoreaza datele de autentificare?

Alexandru Ecovoiu

Alexandru Ecovoiu s-a nascut in Bucuresti, pe 3 noiembrie 1943. Primele incercari literare se petrec in timpul liceului. In volum, publica Fuga din Eden (1984, editura Albatros). Apoi, la aceeasi editura, Calatoria (1987); volumul cuprinde doua romane de mici dimensiuni. Urmeaza romanele Saludos, la editura EST (1995) - Premiul Uniunii Scriitorilor si Premiul Observator München, si Statiunea (1997, tot la editura EST) - Premiul Academiei Romane. Publica la editura Cognitum volumul de proza Cei trei copii Mozat (2001; cartea apare si in Germania, un an mai tarziu). La Cartea Romaneasca publica Sigma (2002). Anterior, tot in Germania (editura Archenoah), a publicat romanul Saludos (doua editii). Acelasi roman a fost lansat la Paris, in prezenta autorului, in anul 2000. Proza in presa literara din Spania; invitatii pentru lecturi cu public in Austria, Germania si Franta.

ORDINEA

(...) Filip a iesit din catedrala parca mai usor, mersul i s-a parut mai sigur, respiratia mai adinca. Inspira profund; inca mai simtea mirosul luminarilor, ii mai rasuna, in minte, orga. Fredona; mai degraba incerca sa imite instrumentul; a dat citeva monede unui cersetor. Stia ca ii va desfiinta cindva pe milogi.

Pasea sprinten, vroia sa ajunga acasa si sa scrie, tinea un jurnal. Statul - isi zicea Filip, intinzind si mai mult pasul - le va oferi tuturor sprijin; el personal, pentru ca un dictator adevarat era chiar statul. Cei care vor continua, atunci, sa ceara de pomana pe la colturi de strada si pe la usi vor fi distrusi. Va fi neindurator cu violatorii, cu tilharii, cu ucigasii, cu coruptii, cu tradatorii, mai ales. Hotilor le va fi retezat un brat, tara lui crestina va lua pilda de la altele, socotite pagine, mult mai credincioase, de fapt. Sa vina pe urma sa ceara socoteala tot felul de organisme care se ocupa de drepturile omului! Sa-si porneasca incoace trimisii! Filip ii va pune sa umble prin tara, de-a lungul si de-a latul, pentru a cerceta abuzurile puterii, dar sa nu vina domnii, pe urma, sa se plinga ca li s-au furat pina si izmenele. Banii si aparatura li se vor fi sterpelit de mult. Masinile la fel. "Ii voi lasa pe aparatorii drepturilor omului sa mearga unde vor, in toate ungherele patriei, nu-i voi insoti eu cu politia. Si cind li se va lua si gitul unora dintre ei, cei ramasi sa nu ma mai intrebe de ce in tara mea nu mai exista inchisoare pe viata pentru ucigasi. Ci doar zidul. Streangul. Nici macar injectia letala, cum umani isi omoara unii marii pacatosi. Sa nu vina cineva, de acolo, din America, sa tina lectii de milostenie aici. Mai degraba, sa daruiasca noului stat de drept citeva din scaunele electrice dezafectate. Si nici europenii sa nu vina sa spuna ca statul meu este unul criminal. Sa zica asta Chinei, daca indraznesc. Chinei, pe care o apreciez din ce in ce mai mult. Pentru Ordine. Nu va fi modelul meu - fiindca ma voi feri de modele - ci un reper. Chinei sa-i reproseze(!) acestia pentru ca ii impusca pe stadioane, public, pe cei ce dau un rau exemplu. Natiunea mea e mica, poate fi usor derutata de pornirile nepotrivite. De fapt, nimic nu a fost, vreodata, stabil aici, asa cum a parut uneori. Din pricina lipsei de ordine s-a petrecut totul. Primul semn va fi vazut pe strada. Bestii ciuruite lasate cu zilele pe la intersectii. Prin centru si pe la periferii. Pina cind duhoarea stirvurilor va patrunde adinc in alveolele pulmonare ale supusilor. De acolo, anumiti radicali chimici sa se ridice prin tesuturi si prin capilare pina in creier, unde, probabil, in doze homeopatice, vor anula pornirea spre nelegiuire, endemica, se pare, in tara pe care voi incerca sa o izbavesc. Sa nu-i mai fie omului teama sa mearga noaptea pe strazi. Cum se lasa intunericul, un stres aparte - peste celelalte, pornite din neajunsuri - coboara peste aproape toata suflarea. Nesiguranta pe strada. Chiar si in casa. Politistii or sa strabata noaptea drumurile, tragind in plin. Dupa somatie. Numai dupa somatie, daca au strigat degeaba. Chiar si fara somatie, atunci cind nu va mai fi vreme. Si - in tara, mai ales in capitala - nu prea mai e vreme. Tara!... Tara face, din totdeauna, ceea ce vede! Voi da pildele cuvenite! Fara mila! Un dictator poarta pe el camasa mortii; si el poate fi, intr-o zi, asezat - ciuruit de gloante - in centrul orasului. Si duhoarea stirvului sau - al meu, adica - poate sa patrunda in alveolele pulmonare ale cetatenilor. Dar daca el a fost ucis ca un criminal, atunci, radicalii chimici ce se vor ridica prin tesuturi si prin capilare in creierul multimii, creierul colectiv, vor duce nu la o vindecare, de aceasta data, ci la o exacerbare a pornirilor nepotrivite, eu fiind de alta natura decit cei mai multi dintre tirani. Nu voi fi stropul infim de otrava ce vindeca de alta otrava, precum veninul de sarpe de veninul altui sarpe. Voi ramine suspendat, ca un damf, in aerul orasului, ani de-a rindul, macar o generatie, o putoare imposibil de inlaturat, asa cum si astazi, dupa uciderea altui dictator, la destui ani, toata capitala pute. Are un aer greu. De la masini, spun multi; de la fabrici. De la cacatul si pisatul pe care si prin centru calci, si tot ei tipa, dar nu fac nimic pentru a viri un dop de lemn in curul dezintericilor, de pilda, ori in canalul ureter al prea marilor bautori de bere. Sa-i interneze obligatoriu pe cei cu basica prea mica. Mereu se gaseste un leac. Sa-l puna pe cel ce-si scoate ciinele la plimbare sa spele cu detergent locul imputit... Sa-i fie teama cetateanului sa scape, fie si din greseala, un bilet de tramvai pe jos. Un pachet gol de tigari, sa nu mai vorbim!" Cu doua zile in urma, Filip vazuse la televizor o reclama pentru gimnastica pasiva. Aparatele noastre lucreaza pentru dumneavoastra! Puteti sa slabiti chiar in vreme ce va uitati la televizor! "Asta i-ar mai trebui poporului meu! De ce sa nu slabeasca muncind? Macar adunind hirtiile de pe strada! Prinzind ciinii vagabonzi, fugarind prostituatele! Coborind nitel din hirburile adunate de la cimitirele de masini! Mincind mai putin! Veghind asupra tarii de care tot ei se pling! Pe care tot o parasesc, inghesuindu-se prin gaura din steag! O voi astupa cu o stema! Steagul tarii mele nu are stema!!! Ce sa iubeasca poporul meu, culoarea matasii si batul?"

*

Filip mergea uneori la spectacole de balet. Fara iubita ori sotie, fara fiu; ar fi putut sa aiba unul de vreo zece ani sau o fiica... Fara amant, erau vremuri noi; multi barbati se insoteau indeaproape cu alti barbati! il tinea de brat, citeodata, o femeie putin aplecata de spate, superba cindva, urmele se vedeau inca; privirea ei cuprindea totul, spunind, poate cu o vaga trufie: Eeeei, am fost cine am fost, dar de fiul meu ce parere aveti? Nu pentru ca arata cum arata, ci pentru ca se poarta cum se poarta! Sint mama cea mai iubita!

Filip mergea, mai ales, la spectacole de balet pentru ca era fascinat de miscare, de gratie; de ordine, de fapt: baletul insemna precizie. Privea piciorul care se ridica pe virfuri, stia ca este multa durere acolo, in degetele apasate de zeci de kilograme, dar, mai sus, trecind de gambe, de coapse, de mijlocul parca fara organe, de sini, abia vizibili, se zarea fata, totdeauna zimbitoare; grava doar daca era vorba de vreun moment dramatic. Intristarea, atunci, nu era pornita din truda mersului in poante, ci din inima, din minte, din intelegerea superioara a menirii pe care o avea o balerina. Balerina era pentru Filip pragul cel mai de sus al gratiei, al frumosului, al artei. Cuvintul se dovedise cind ziditor, cind distrugator; de cind lumea, balerinele erau mute. Si balerinii, dar ei erau mai mult niste purtatori; macarale care ridicau, uneori, de la pamint femei ce, in lipsa unor parteneri-gimnasti, s-ar fi ridicat, pina la urma, si singure, plutind nu doar deasupra scenei, ci chiar deasupra salii, ramasa in extaz. Balerinii isi etalau - desi ferite de o tesatura, mult prea subtire - falusul si testiculele; indecent, fesele. Pectoralii. Bratele musculoase. Erau mult prea virili, pentru felul in care Filip traia un spectacol. Le aprecia si lor precizia, ordinea. Si ei faceau parte din sistem, nu-i detesta; unii dintre ei dovedeau o mare maiestrie. Ar fi vrut sa fie in locul oricaruia dintre ei, pentru a o prinde din zbor pe cea mai firava dintre balerine. Sa o aseze apoi pe scindura scenei ca pe un fulg. Daca ar fi venit seara de seara la Giselle ori la Coppélia sau numai pentru a privi Lacul lebedelor, ar fi renuntat, poate, la un alt fel de ordine. Sau daca zi de zi ar fi intrat in catedrala. Ori ar fi privit forfota albinelor. Sau a furnicilor. Ordinea din haos. Filip nu se lasa sedus, o tara avea nevoie de constringere, omul nu era insecta; si nici balerinele nu erau oameni: era vreuna dintre ele in stare sa omoare pe cineva? Sau sa porneasca un razboi?

Nici calea credintei nu era potrivita pentru Filip. Pentru ca ordinea trebuia sa vina din iubire. Or el de abia mai avea dragoste pentru mama sa; mai mult o mila. Nici mila nu era putin lucru, dar presupunea toleranta, inceputul haosului.

...Un corp de balet era mai ordonat decit o armata. Dar cu trupa de la Teatrul Mare nu puneai la punct nici macar o strada, darmite un oras. O tara. Filip cauta o cale.

*

...Totul era, deocamdata, numai gind; mereu mai indraznet, acesta nastea alte ginduri. In unele momente, lui Filip ii veneau in minte, instantaneu, tot felul de posibile reguli si mutari: jocul, invechit, trebuia - neaparat - altfel ordonat. Reinventat. Nu aducea el, Filip, omenirii roata, care, sigur, fusese un alt dar al lui Dumnezeu. Lui Adam - la izgonirea din Eden - Creatorul, neindoielnic, ii pusese in brate una. Mai bine i-ar fi reamintit lui Adam, inca o data, ca mai importanta decit roata era ordinea, chiar cercul rotii fiind rigoare absoluta. Cel putin, acela al rotii dintii. Ordinea: pentru ca daca ar fi respectat-o, cum o rinduise El, Adam nu ar fi avut nevoie, niciodata, de dumnezeiescul cerc. Eva si prostanacul de Adam ar fi ramas de-a pururi in Eden. Filip s-a intrebat deseori care ar fi fost mersul lumii daca nu ar fi existat sarpele. Filip, in mod sigur, atunci, ar fi fost un inger. Ar fi avut aripi cu pene ca de lebada; ar fi plutit peste paradis intr-un zbor necontenit, numai zbor, precum balerinele din gindul lui. Alaturi de el, cohorte de ingeri: toata suflarea omenesca, prefacuta in heruvimi. Pentru ca, de atita bunatate, oamenilor le-ar fi crescut, neindoienic, aripi, pierzindu-si in schimb, sexul. Nu s-ar mai fi nascut nimeni; nu ar mai fi murit nimeni; si sarpelui i-ar fi crescut aripi, si nu ar mai fi scos un cuvint, pentru ca orice vorba s-ar fi dovedit inutila. Incoruptibili, ingerii - nici Eve, nici Adami - ar fi fost, probabil, si surzi; auzul le-a fost dat fiintelor pentru comunicare; heruvimii ar fi receptat, cel mult, niste ultrasunete, ca liliecii. Numai ca Adam nu pretuise ordinea, iar Dumnezeu ii pusese in brate, la izgonire, roata istoriei. Filip incerca sa o invirteasca deocamdata in gind (...)

(Fragment din romanul omonim)

A r h i v a
 Top afisari / comentarii 
 Un soi de Bratianu-Cartof (136 afisari)
 Festival National "Iuliu Merca" la Cluj (46 afisari)
 Ziua Literara va recomanda/nu va recomanda: (23 afisari)
 Forta militara americano-britanica din Golf (19 afisari)
 Sarlataniile baronului moldav (16 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2003 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.00463 sec.