Ziua Logo
  Nr. 4717 de sambata, 19 decembrie 2009 
 Cauta:  
  Detalii »
Dosare ultrasecrete
Trustul banilor si culisele torpilarii pachebotului Lusitania
Inca din iulie 1941, Statele Unite au inceput razboiul diplomatic contra Japoniei
Inainte de 1917, America a stat departe de razboaiele din Europa. Presedintele George Washington, in celebra sa "Farewell Address" ("Cuvantare de despartire"), ii avertizase pe americani asupra riscului implicarii in razboaiele de pe Batranul Continent si pusese bazele politicii traditionale de izolationism a SUA. Dupa izbucnirea Primului Razboi Mondial (1914), bancherii de pe Wall Street au inceput sa faca presiuni ca America sa intervina, inclinand decisiv balanta razboiului si impunand o pace conceputa chiar de ei. Acest grup de influenta, denumit si "Trustul banilor", ii includea pe membrii clanului Rockefeller, pe Bernard Baruch, Jacob Schiff, J.P. Morgan, Paul Warburg. Ultimul, un bancher
german emigrat in 1902 in SUA.
Omul prin care "Trustul banilor" actiona asupra presedintelui Woodrow Wilson era consilierul acestuia, colonelul Edward Mandell House. Presedintele Wilson, un prezbiterian, fost guvernator de New Jersey in 1911, devenise presedinte al SUA in 1913 datorita lui House si bancherilor din "Trustul banilor". In 1917, el lupta pentru realegere.
Dorinte razboinice
"Trustul banilor" dorea intrarea Americii in razboi pentru a organiza lumea postbelica conform intereselor sale. Dar 83% dintre americani doreau neutralitatea. Devenise necesar un incident care sa basculeze emotional opinia publica americana, izolationista, in favoarea interventionismului. Aceasta s-a intamplat cand un submarin german a scufundat transatlanticul "Lusitania", care naviga din portul New York spre Marea Britanie. 128 de americani, aflati la bordul "Lusitaniei", au pierit in urma torpilarii transatlanticului. Ceea ce a permis dezlantuirea unei adevarate isterii contra Germaniei in mass-media americana. Colin Simpson a dezvaluit in cartea sa, "The Lusitania" (Boston, Little Browm, 1972), ca "torpilarea" transatlanticului a fost o cursa pregatita germanilor de americani si britanici, cu scopul de a provoca in opinia publica din SUA sentimente antigermane si de a da castig de cauza interventionismului.
Aceasta s-a intamplat printr-o operatiune secreta, decenii la rand ascunsa opiniei publice. Operatiune la care au colaborat acelasi Winston Churchill, prim-lord al Amiralitatii britanice, cu acelasi Franklin Delano Roosevelt, pe atunci secretar de stat al Marinei americane.
In mare secret, din ordinul lui F.D. Roosevelt si cu asentimentul presedintelui Wilson, la bordul transatlanticului pentru pasageri "Lusitania" au fost depozitate sase milioane de cartuse si alte munitii de razboi pentru Marea Britanie.
La incarcarea munitiei au fost utilizati, deliberat, numerosi docheri de origine germana. Deoarece se stia ca multi dintre acestia fusesera recrutati de agentii spionajului german din Statele Unite.
Inca din iulie 1941, Statele Unite au inceput razboiul diplomatic contra Japoniei
Agentii germani aveau drept obiectiv principal supravegherea porturilor americane, pentru a depista astfel din timp livrarile de arme si munitii catre puterile aliate (Marea Britanie, Franta etc.) si a alerta Berlinul. Conform cartii lui Colin Simpson, exploziile interne, care au urmat torpilarii, au scufundat nava in doar 18 minute. Faptul ca "Lusitania", o nava de pasageri, fusese burdusita, in secret, cu milioane de cartuse si cu armament a fost ascuns, cu grija, opiniei publice americane. Secretul a fost pastrat si in timpul anchetei oficiale privind cauzele scufundarii.
Personal, presedintele Woodrow Wilson a ordonat ca documentul original, care cuprindea lista munitiilor, sa fie ascuns in arhivele Trezoreriei americane. Si acolo a ramas, pana cand l-a descoperit Colin Simpson, in anii '70. Exista si alte elemente care indica faptul ca transatlanticul "Lusitania" a fost o "capcana" intinsa germanilor. Inainte de incident, Churchill ordonase, potrivit cartii lui Colin Simpson, sa se intocmeasca un raport care sa prevada "impactul politic" in situatia in care un vas de pasageri, "avand americani la bord", ar fi scufundat de un submarin german. Intre colonelul House, consilierul personal al presedintelui american Wilson si Sir Edward Grey, ministrul de Externe britanic, a avut loc urmatorul dialog, mentionat in cartea lui Simpson: "Grey: Ce va face America daca germanii scufunda un vas cu pasageri americani la bord? House: Cred ca Statele Unite ar fi cuprinse de indignare si acest lucru ar fi suficient ca sa ne atraga in razboi".
Englezii, care descifrasera codul naval german, cunosteau pozitia submarinelor germane din Atlantic si rutele acestora. Aceste informatii i-au fost comunicate de Churchill, Prim Lord al Amiralitatii, lui Roosevelt, secretar de stat al Marinei. Conform comandantului Joseph Kenworthy, pe atunci in "British Naval Intelligence", citat de Colin Simpson: "Lusitania a fost trimisa, in mod deliberat, cu viteza redusa intr-o regiune unde se stia cu precizie ca un submarin german se afla in asteptare".
Trebuie mentionat ca, anterior incidentului, Germania a dus o intensa campanie in ziarele din New York, pentru a-i descuraja pe americani sa urce la bordul "Lusitaniei". Dupa torpilare, fiecare german era privit in America drept inamic si orice adept al izolationismului etichetat ca tradator. Presedintele Wilson a fost reales in 1916. Colonelul House negociase deja cu Marea Britanie un acord secret, care garanta participarea Statelor Unite la razboi, conform vointei si intereselor "Trustului banilor". Exact asa cum se va intampla si in 1941.
Grupul "Cercetarea"
Inca din 1917 " cand Statele Unite abia intrau in razboi " colonelul House formase deja la New York un grup, denumit "The Inquiry" ("Cercetarea"), constituit din o suta de membri, sub conducerea cumnatului lui (Sidney Mezes), insarcinat sa elaboreze "planurile de pace".
Douazeci de membri ai grupului "Inquiry" i-au insotit pe colonelul House si pe presedintele Wilson la Paris in 1919.
Acolo House a tras "sforile", in umbra lui Wilson, impunand toate conditiile "Trustului banilor".
Alaturi de colonelul House, la Paris se aflau bancherii Bernard Baruch si Paul Warburg.
In grupul lui House de la Paris se mai afla si Franklin Delano Roosevelt. Precum si avocatul Allan Dulles.
Prin Tratatul de la Versailles s-au impus Germaniei - in ciuda avertismentelor marelui economist britanic John Keynes - imense despagubiri de razboi. Inclusiv pensii tuturor soldatilor aliati ucisi pe front. Ceea ce a minat complet economia Germaniei, a creat un imens somaj si mizerie nationala, netezind astfel ascensiunea lui Adolf Hitler spre putere.
Theodore Roosevelt, presedinte al Statelor Unite intre 1901 si 1909, adept hotarat al izolationismului, afirmase odata: "In spatele Guvernului la vedere troneaza un guvern invizibil. Care nu este nici credincios si nici raspunzator fata de popor". Incidentul "Lusitania" o dovedea cu prisosinta. Prin prisma acestui incident apare normala conspiratia F.D. Roosevelt-Winston Churchill, de a atrage America si in al Doilea Razboi Mondial. "Trustul banilor" avea aceleasi interese in pacea postbelica, precum avusese si dupa Primul Razboi Mondial. Rolul colonelului House il juca acum Harry Hopkins, iar Roosevelt si Churchill primisera aceeasi misiune. Sa mai amintim, in treacat, ca, dupa "revolutia bolsevica", compania americana "Standard Oil" (Rockefeller) a cumparat de la puterea sovietica 50% din uriasul camp de petrol caucazian. Oficial nationalizat de bolsevici. In 1927,"Standard Oil" construia prima rafinarie in URSS si se intelegea cu Stalin cum sa vanda petrolul in Europa. Din aceasta trazactiei sovieticilor le-au revenit 75 milioane de dolari (vezi William Bramley, "Die Gotter von Eden", Editura In Der Tat, 1990, pag. 374-380). In acelasi timp, "General Electric" punea mana pe afacerea electrificarii Rusiei bolsevice. Electrificarea ("Lampa lui Ilici") era, de fapt, a lui "General Electric". Asa ca Theodore Roosevelt avea, probabil, dreptate.
Fostul premier britanic Benjamin Disraeli scrisese si el ca "lumea este guvernata de cu totul alte personaje decat isi imagineaza cei care nu se afla in culise".
Conspiratia Roosevelt-Churchill, capitolul al doilea
Atragerea Statelor Unite in al doilea razboi mondial (decembrie 1941) s-a facut treptat, incepand inca din septembrie 1940. Atunci americanii au livrat britanicilor mai multe distrugatoare, in schimbul bazelor britanice din Caraibe si Newfoundland. O prima si clara indepartare a presedintelui F.D. Roosevelt de la imperativele unei neutralitati autentice. In martie 1941, Roosevelt promova binecunoscutul program de ajutor ("Lend-Lease Act"), care transforma Statele Unite intr-un partener nelimitat in razboiul economic contra puterilor Axei (Germania, Italia, Japonia). Intre ianuarie si martie 1942, la Washington s-au derulat tratative militare secrete americano-britanice, fara stirea Congresului. In documentele convorbirilor aparea fraza-cheie "cand Statele Unite se vor implica in razboi contra Germaniei", ceea ce denota ca hotararea era deja luata la acea data.
Urmatorul pas l-a reprezentat instituirea "navelor de patrulare", in aprilie 1941, al caror obiectiv real era sa depisteze prezenta submarinelor germane din Atlantic si sa le comunice coordonatele catre navele de razboi britanice. In acelasi timp, Statele Unite inaugurau in Irlanda lucrarile de constructie ale unei baze militare al carei obiectiv n-avea nici o legatura cu "neutralitatea" pe care o proclama electoral Roosevelt.
In iulie 1941, trupele americane ocupau Islanda, alt act in contradictie cu statutul de neutralitate al Americii. A urmat Conferinta Atlanticului (9-12 august 1942), in cadrul careia Roosevelt si Churchill au elaborat, in secret: statutul Americii ca virtual partener in razboi al Marii Britanii; au stabilit ultimatumul adresat Japoniei; precum si ocuparea Insulelor Capului Verde (colonie portugheza cu pozitie strategica). Tot in august, presedintele Roosevelt a ordonat navelor americane sa deschida focul asupra oricarui submarin german intalnit, decizie anuntata oficial abia in septembrie 1942. In noiembrie 1942, Roosevelt, la cererea lui Churchill, a autorizat inarmarea navelor comerciale, precum si trimiterea acestora in zona de razboi din Atlantic. Pe de alta parte, inca din iulie 1941, Statele Unite au inceput razboiul diplomatic contra Japoniei. Astfel, SUA si Marea Britanie si-au "racit" simtitor relatiile cu "Tara Soarelui Rasare", declansand o blocada comerciala antijaponeza. Potentialul exploziv al acestei politici fost recunoscut chiar de F.D. Roosevelt, care afirmase: "Daca le taiem aprovizionarea cu petrol, japonezii vor fi siliti sa ocupe Indiile Olandeze, asa incat vom avea razboi".
Cand premierul japonez, Printul Fuminaro Konoye, a solicitat o intrevedere personala cu presedintele Roosevelt pentru a reglementa neintelegerile din Pacific, solicitarea sa a fost respinsa. In ciuda recomandarilor favorabile ale ambasadorului american de la Tokyo, Joseph C. Grew. Pasul decisiv, insa, pe calea razboiului cu Japonia in Pacific- si a intrarii Statelor Unite in razboi alaturi de puterile aliate - a fost facut la 26 ianuarie 1941, prin ultimatului dat de secretarul de stat, Cordell Hull, Guvernului japonez. Anterior acestui ultimatum, Hull preconizase o formula de compromis: relaxarea blocadei antijaponeze contra retragerii japoneze din sudul Indochinei si limitarea prezentei nipone in nordul Indochinei. La presiunea lui Roosevelt, Hull s-a vazut nevoit sa abandoneze orice formula de compromis si sa dea in schimb un ultimatum Japoniei, prin care i se cerea sa-si retraga total fortele din China si Indochina. Specificandu-se totodata ca Statele Unite nu vor recunoaste niciun alt Guvern chinez decat guvernul nationalist condus de Ciang Kai-Si. Cordell Hull a admis ca ultimatumul semnifica practic abandonarea oricarei diplomatii in relatiile Statelor Unite cu Japonia, si plasa aceste relatii in mainile comandantilor militari.
Raspunsul negativ al Japoniei la ultimatumul american a sosit aproape simultan cu atacul de la Pearl Harbour (7 decembrie 1941). Trecusera doar 15 luni de la trocul Roosevelt-Churchill ("distrugatoare contra baze") si America intra, practic, din nou in razboi. Mai lipsea doar acel incident tip "Lusitania" pentru a bascula sentimental opinia publica americana in favoarea interventionismului. Noua "Lusitania" a constat in expunerea premeditata a flotei americane atacului japonez de la Pearl Harbour. Cu toate ca presedintele Roosevelt capatase din timp, de la "Naval Intelligence Office", toate datele asupra atacului japonez, pentru a-i preveni pe amiralul Kimmel si generalul Short si a impiedica astfel tragedia care a urmat. Tragedia de la Pearl Harbour, ca si in cazul "Lusitaniei", ii era insa necesara lui Roosevelt pentru a declansa isteria razboinica in mass-media si a impinge Statele Unite in razboi.
Vladimir ALEXE 
 Afisari: 866  |  Tiparire pagina  |  Tiparire articol (optimizat)  |  Trimitere pe e-mail 
A r h i v a
  Cazul Oleg Gordievski    1 comentariu
  Noua ordine mondiala si istoria    6 comentarii
  Regizarea tragediei de la Pearl Harbour    3 comentarii
 Top afisari / comentarii 
 Minus 20 de grade luni noapte (3740 afisari)
 Vot de incredere pentru Prostanac, bucurie deplina pentru Player Imparat (3047 afisari)
 Mai avem structura anti-KGB/FSB, domnule Traian Basescu? (2695 afisari)
 Ezotericul lui Basescu (2568 afisari)
 Cel mai iubit fiu al poporului (2259 afisari)
 Lady GaGa, complet goala in bratele lui Kanye West (FOTO) (4595 afisari)
 Pretentie maghiara aplaudata frenetic de secui la Targu Mures: ''Independenta totala a Transilvaniei sau alipirea de Ungaria!'' (4386 afisari)
 Botezatu: Monica Columbeanu a negociat reangajarea soferului Voicu in dormitor! (VIDEO) (3751 afisari)
 Brittany Murphy prezenta simptome specifice gripei, in momentul mortii  (2964 afisari)
 Monica Columbeanu, exploatata sexual de un proxenet bacauan care isi ameninta victimele cu batai crunte (2795 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2009 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.04044 sec.