La sfarsitul lui februarie 1960, Radio Europa libera anunta ca scriitorul Petru Dumitriu se refugiase in Occident, impreuna cu sotia, trecand cu masina condusa de aceasta din sectorul sovietic al Berlinului in cel apusean. Ziarele, radioul si televiziunea din Romania au pastrat o tacere desavarsita in legatura cu acest eveniment. Peste o saptamana sau doua, profesorii de limba romana din scolile medii - asa li se spunea liceelor - le cereau elevilor din ultima clasa, a zecea, sa deschida pe banca manualul de literatura romana la paginile despre Petru Dumitriu si sa le rupa. In 1960, Petru Dumitriu avea 36 de ani si era socotit cel mai important prozator roman din epoca. Cu patru ani in urma, un tanar sculptor, Nicolae Crisan, fusese desemnat sa-i faca un bust de catre Uniunea Artistilor Plastici. S-a dus la editura pe care o conducea Petru Dumitriu, instalata in cladirea fostei Fundatii "Regele Carol al II-lea", si i-a comunicat secretarei scopul vizitei sale. Petru Dumitriu, imbracat impecabil, l-a primit imediat in biroul sau cu mobila din lemn de mahon, l-a poftit sa ia loc si in timp ce il asculta a turnat in doua pahare dintr-o sticla de Hennessy, spunandu-i apoi: "Dragul meu, nu ma indoiesc ca esti un om talentat, dar as prefera un sculptor consacrat, unul pe masura mea. Asa incat, sperand ca m-ai inteles, hai sa bem amandoi un coniac, si poate ne vom mai revedea altadata...". S-a adaptat inca din 1948 Desi era cu doi ani mai tanar decat Marin Preda, biografia lui Petru Dumitriu se deosebea radical de biografiile celorlalti trei-patru prozatori ridicati de noul regim, care in cel mai fericit caz absolvisera liceul. El urmase filosofia la Universitatea din M�nchen. Isi pregatea teza de licenta, cu un subiect despre teologul Jacob Boheme, cand, venind in tara in 1944, in vacanta, nu se mai putuse intoarce in Germania dupa lovitura de Palat de la 23 August. Avea pe atunci 20 de ani. Publicase deja in "Revista Fundatiilor Regale", iar in 1947 ii aparea volumul de nuvele "Euridice" la editura acelorasi Fundatii. La vremea respectiva, singurul sau concurent literar era Pavel Chihaia, cu doi ani mai in varsta decat el, autor al unui amplu si stralucit roman, "Blocada", care va fi scos din librarii la numai doua saptamani de la aparitie. Pavel Chihaia va refuza orice colaborare cu regimul si va activa in cadrul unei organizatii anticomuniste, nemaipublicand - desi va continua sa scrie - nici o carte pana la prabusirea regimului totalitar. Petru Dumitriu s-a adaptat inca din 1948. Era fiul unui ofiter superior a carui sotie provenea din nobilimea secuiasca. In 1945, Petru Dumitriu incepuse o legatura sentimentala cu o scriitoare cu 24 de ani mai mare decat el, Henriette-Yvonne Stahl, femeie de o distinsa frumusete si personaj monden interbelic. Cei doi se vor casatori in 1952, iar mariajul lor va dura cinci ani. Henriette-Yvonne Syahl era fiica unui francez alsacian stabilit in Romania, devenit stenograf al Senatului, respectiv stenograful lui Iorga. Unul dintre fratii scriitoarei, Henri H. Stahl, va ajunge un cunoscut sociolog. Celalalt frate, vitreg, va activa sub numele de Serban Voinea in Partidul Social-Democrat condus de Constantin-Titel Petrescu. Numit in razboi in postul de ambasador la Berna, Serban Voinea ramane in 1947 in Occident. "Urca-te pe scaun sa-ti trag doua palme!" Numele lui Petru Dumitriu a fost strans legat de un roman abominabil, "Drum fara pulbere", care era un imn epic consacrat Canalului Dunare - Marea Neagra. Nu se pomenea in roman de munca de sclavi a detinutilor - ca si cum acestia n-ar fi existat la Canal -, nici de crimele comise acolo... In 1950, Petru Dumitriu publicase nuvela "Vanatoare de vulpi" - figura de stil pentru partizanii anticomunisti care luptau in munti impotriva noului regim si a ocupantului sovietic. Pe cand scriitorul tiparea aceste carti si nenumarate articole in presa regimului, tatal sau se afla in temnita. In Romania aceleiasi epoci, ginerele lui Sadoveanu se afla in inchisoare desi socrul sau detinea simbolica functie de sef al Statului. Au existat in anii '50 cazuri de ministri ai caror frati, legionari, se aflau la Canal (al lui Atanasie Joja) sau in inchisorile politice (fratele ministrului de Externe Grigore Preoteasa, respectiv al Constantei Craciun). Scriitor si publicist prolific, Petru Dumitriu ajunsese, foarte tanar, mai intai redactor-sef adjunct al revistei "Viata romaneasca", iar apoi directorul singurei edituri, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, care tiparea pe atunci literatura romana. Arbora o eleganta vestimentara sfidatoare - inclusiv fracul - pentru acele timpuri. Perechea de buldogi pe care ii scotea la plimbare, bacsisurile lasate la Athenee Palace, indemnul adresat lui Beniuc de care il desparteau ca inaltime vreo 50 de centimetri, "Urca-te pe scaun sa-ti trag doua palme!", constituiau fenomene de senzatie in Bucurestiul acelor vremuri. "Balzac trecut prin Proust" In 1956, profitand si de relaxarea de dupa moartea lui Stalin, la numai 32 de ani, Petru Dumitriu publica trilogia "Cronica de familie", insumand 1500 de pagini; o carte cum nu mai avusese literatura romana, menita sa ramana cea mai vasta si expresiva constructie epica postbelica. Cu toate concesiile facute, cartea aceasta fara pereche rezista coltilor vremii. Sub titlul "Les Boyards", o editie restransa i-a fost tradusa la editura pariziana Seuil in 1959. Unul dintre criticii vremii, Raymond Jean, scria cu prilejul aparitiei volumului ca Petru Dumitriu isi trateaza personajele "en grand ecrivain" si ca metoda sa este a unui "Balzac trecut prin Proust". La un an dupa refugierea in Occident, in primul sau roman publicat acolo, "Intalnire la Judecata de Apoi", Petru Dumitriu va face teoria perioadelor de "dezghet" si "reinghet" specifica regimurilor totalitare implantate de rusi in tarile aflate in sfera lor de influenta. Fusese el insusi afectat de noua "glaciatiune", aceea inceputa in 1958, mai precis de adversitatea pe care i-o aratase ideologul-sef al partidului, Leonte Rautu, care il inlocuise la directia ESPLA, si de ranchiuna lui Mihai Beniuc. In roman, printr-o admirabila gaselnita onomastica, Rautu devine Leonte Malvolio iar Beniuc, al carui aspect de starpitura nu-i este crutat ("parea un pitic de la curtea lui Gengis-Han"), poarta numele de Herakles Nitelus. Alfred Anania are datele lui Iosif Chisinevschi, iar Diocletian Sava pe cele ale lui Miron Constantinescu. Vasile Morcovici este in realitate ministrul Sanatatii din anii '50, Voinea Marinescu, bulgar de peste Dunare cu numele schimbat, a carui sotie se sinucisese cu arma sa de vanatoare din cauza legaturii acestuia cu o cunoscuta actrita, cu care ministrul se va si casatori ulterior... Nu sunt crutate nici alte persoane marcante ale lumii literare, in afara de Beniuc, precum criticul Paul Georgescu (Leopold). La aproape 50 de ani de la aparitia acestui roman, care nu este o capodopera, surprind frustrarile si mizeriile erotico-sexuale ale membrilor nomenclaturii. Represaliile La plecarea din tara, Petru Dumitriu luase cu sine manuscrise si insemnari. Intrucat lucra la un roman inspirat din viata "ilegalistilor", din care publicase doua sau trei fragmente inainte de refugiere (era considerat un om de incredere al regimului), i se ingaduise sa consulte Arhiva Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman. Avusese acces la dosarele voluntarilor comunisti din Spania - nu intamplator intr-un personaj din "Intalnire la Judecata de Apoi" este usor de recunoscut Valter Roman. In felul acesta, Petru Dumitriu ajunsese sa afle mult mai multe lucruri decat i s-ar fi ingaduit. Odata stabilit in Occident, de la microfonul Europei libere, furnizase date concrete despre biografiile si felul de viata al fruntasilor comunisti, necrutandu-l nici pe Gheorghiu-Dej ("Regele George si fiicele sale"). Represaliile care au urmat refugierii sale au fost pe masura. I-au fost intemnitati parintii, sora, care era medic, fiica de zece luni a fost internata intr-o casa de copii; a fost arestata pentru zece luni Henriette-Yvonne Stahl, fosta sotie de care divortase in 1957, si chiar scriitorul Ion Vinea, cu care Petru Dumitriu fusese prieten apropiat, a ajuns dupa gratii... In 1962 Petru Dumitriu a publicat romanul "Incognito" (in care Marin Preda e usor de recunoscut in personajul Marin Purdel), cea mai buna carte a sa scrisa in exil. "Incognito" a fost salutat de critica, socotit un roman stralucit, insa autorul sau n-a devenit un al doilea Pasternak. Urmatorul sau roman, "L'Extreme Occident" (1964), lasa sa se intrevada dezamagirea pe care i-o produsese "Lumea libera". Petru Dumitriu descinsese intr-un Occident marxizat si intr-o perioada de criza si de decadere a romanului. In 1980 ii marturisea cu tristete unui preot catolic cu care coresponda ca tirajul cartilor sale nu mai depasea 1000-2000 de exemplare. Sotia il parasise si plecase in America de Sud impreuna cu fiica recuperata din Romania in 1964 si cu aceea nascuta dupa stabilirea lor in Apus. Petru Dumitriu se va muta la Metz, in aceiasi ani '80, dupa doua decenii traite la Frankfurt. Acolo va inceta din viata in anul 2002. In Occident, emigratia romana ii aratase o adversitate necrutatoare. In 1961, afland ca urmeaza sa fie tiparit la Gallimard, cea mai mare editura franceza, exilatii romani l-au delegat pe Mircea Eliade sa impiedice lucrul acesta. Dupa ce i-a ascultat pledoaria, Gaston Gallimard i-ar fi zis: "Prea bine, domnule Eliade, Petru Dumitriu nu va aparea la noi; dar sa stii ca pe scaunul pe care stai acum a stat el in urma cu o ora si mi-a vorbit despre dumneata cu o admiratie cum nu mi-a mai fost dat sa aud...".

Dan CIACHIR