Dupa o luna de cosmar, armele au tacut, ieri, in Liban. Pentru cat timp, nu se stie. Situatia ramane deocamdata exploziva. In orice clipa, violentele ar putea reizbucni. Israelul a anuntat ca nu isi va retrage trupele din sudul Libanului inainte ca in regiune sa fie desfasurate forte internationale de mentinere a pacii. Acestea nu vor putea, insa, ajunge aici mai devreme de cel putin o saptamana. La randul sau, organizatia Hezbollah si-a rezervat dreptul de a ataca fortele israeliene, atata vreme cat acestea se afla pe teritoriul Libanului. In aceste conditii, orice incident poate arunca in aer, intr-o clipa, acordul de incetare a focului. Este, deci, prematur sa vorbim despre pace. A sosit, insa, momentul sa fie evaluate consecintele razboiului. Si al bilanturilor. In conflict si-au pierdut viata circa 1100 de libanezi, majoritatea civili. La randul lor, israelienii au pierdut 156 de oameni, din care 116 militari. Oficialitatile de la Ierusalim sustin ca au ucis 520 de combatanti inamici. Hezbollah pretinde ca numai 80 dintre luptatorii sai au fost omorati. Fiecare tabara revendica victoria. Cine a castigat de fapt? "Nu am pierdut acest razboi", a declarat pentru postul de radio al Armatei Israeliene ministrul de Interne Roni Bar On, explicand ca arsenalul Hezbollah de rachete cu raza lunga de actiune a fost "redus pana la aproape de zero". "Distrugerea bazelor teroriste din sudul Libanului constituie un important avantaj strategic pentru Israel" - a asigurat si Mark Regev, purtator de cuvant al Ministerului de Externe de la Ierusalim. Ari Shavit, editorialist al cotidianului "Haaretz", vorbeste, insa, despre o "infrangere umilitoare" pentru israelieni. Punctul sau de vedere este impartasit de intreaga lume araba. Numerosi comentatori occidentali consemneaza, de asemenea, victoria Hezbollah, care a reusit sa demoleze "mitul invincibilitatii armatei israeliene". Aceasta perceptie era inevitabila din prima clipa. Din clipa in care cabinetul lui Ehud Olmert si-a propus un obiectiv nerealist, promitand nici mai mult nici mai putin decat sa anihileze organizatia Hezbollah. Prin mijloace militare. Si totusi, istoria recenta ar fi trebuit sa-i avertizeze pe strategii israelieni asupra riscurilor asa-ziselor "razboaie asimetrice". Tzahalul - redutabil in conflictele clasice - si-a dovedit limitarile in fata unui adversar care, pentru a se considera invingator, nu avea altceva de facut decat sa supravietuiasca. Ceea ce, de fapt, nu era greu deloc. Israelul pare sa fi cazut in plasa propriei propagande, pornind sangeroasa aventura din Liban fara sa-si evalueze corect inamicul. Hezbollah nu este o adunatura de venetici veniti din Siria si Iran, ci o organizatie cu radacini adanci in comunitatea siita, care formeaza circa 40 la suta din populatia tarii. O populatie pe care ofensiva israeliana nu putea decat sa o radicalizeze. Baza de racolare a Hezbollah nu va scadea, ci va creste. Riscul radicalizarii musulmane depaseste, insa, cu mult granitele Libanului. In intreaga regiune, binefacerile "democratiei" au fost grav discreditate. "La ce le-a folosit libanezilor Revolutia Cedrului?"- sunt intrebati reformistii din alte tari arabe. Administratia Bush - care anul trecut laudase cu entuziasm noua realitate politica de la Beirut - nu a miscat un deget cand Israelul a atacat o tara care era, totusi, una dintre cele mai "occidentalizate" din tot Orientul mijlociu. Si apoi, ce democratie e aia in care alegerile libere sunt bune numai atunci cand castiga candidatii agreati de Washington si Ierusalim? In Gaza, victoria la urne a Hamas a fost urmata de represalii draconice din partea Israelului. Economice si militare. Palestinienii vorbesc chiar despre o "pedeapsa colectiva" aplicata intregii populatii. In Liban, Hezbollah a obtinut, anul trecut, 14 locuri in Parlamentul national. Implicarea in viata politica a acestor organizatii ar fi putut fi inceputul unui proces de reconciliere, desigur anevoios si indelungat. Asa s-a intamplat in Irlanda de Nord cu IRA sau in Spania cu separatistii basci din ETA. Istoria a demonstrat ca, pe termen lung, nici o alta solutie nu functioneaza. Israelul nu poate avea pretentia sa dicteze vecinilor sai pe cine trebuie sa voteze. Chiar daca acest lucru ar fi posibil, fortarea in ilegalitate a unor organizatii care se bucura de o mare baza de popularitate nu ar fi in interesul securitatii din regiune. Nici democratia, nici reconcilierea nu au vreo sansa in aceste conditii. Lipsiti de debuseuri politice, tot mai multi vor fi cei tentati sa-si faca auzita vocea prin metode violente. Iar discursurile americane despre democratizarea Orientului mijlociu vor fi crezute de tot mai putini. Fiindca, dincolo de orice interpretari si speculatii, exista o singura certitudine: marele invins al razboiului de o luna a fost Libanul. Un stat care crezuse promisiunile Washingtonului si incerca sa redevina ceea ce fusese candva: "Elvetia Orientului".