Ziua Logo
  Nr. 3625 de miercuri, 17 mai 2006 
 Cauta:  
  Detalii »
Avanpremiera
Dialog cu Andrei Serban
"Sunt extrem de indurerat ca Centrul nu a fost lasat sa existe"
De ce un regizor in plina activitate, ca dvs., isi scrie o (auto)biografie, la aceasta varsta si, in plus, in romaneste (care nu mai e limba spectatorilor dvs.)?
E mai usor de spus de ce in romaneste decat de ce la aceasta varsta. Cum n-am scris niciodata decat articole sau eseuri, in romaneste mi-e, cat de cat, mai usor; in acelasi timp, pentru publicul de aici, care-mi cunoaste cariera foarte fragmentar, e interesant, poate, sa descriu un fel de parcurs profesional inceput in Romania, continuat apoi in alte locuri si intors, acum, tot in Romania. Daca aceasta carte e adresata cuiva, ea e adresata celor tineri (o si spun in introducere), fiindca sper ca, citind acest exemplu al unui traseu de viata, asta sa-i ajute sa-si clarifice propriul drum si sa le dea speranta.
Dar a existat si un motiv egoist, pentru ca, nu stiu de ce, acesta e un moment in care am simtit nevoia sa ma inteleg pe mine insumi. Lucrez foarte des, aleg o piesa sau o opera si nu inteleg de ce, o fac intamplator, la fel cum aleg sa ma duc intamplator intr-un anume loc. Sunt un fel de nomad, merg cu geamantanul prin lume, nu am o trupa a mea, un loc stabil (in afara de Columbia), si n-am avut niciodata, am fost mereu un calator intre doua avioane. N-am stiut niciodata daca intre ceea ce fac exista o legatura sau totul e intamplator. Acum, parcurgand de la distanta traseul vietii mele, al carierei mele, am inceput sa-mi dau seama ca sunt legaturi inconstiente, pe care nu le stiam, dar care au existat. Vazandu-ma retroactiv, incep sa inteleg ca poate a fost un fir conducator in tot ce-am facut. Am simtit ca trebuie s-o fac acum, nu stiu de ce, poate ca s-o fac pana nu e prea tarziu, pana nu devin senil... (rade).
Vorbiti destul de mult, in carte, despre importanta formarii, a atelierelor, asta, intr-o cultura teatrala in care mestesugul, stiinta meseriei conteaza prea putin.
Asa cum spun intr-un intreg capitol, atunci cand montez un spectacol nu fac decat sa produc, e urat spus sa ma vand, dar da, semnez un contract, primesc bani, de obicei sunt platit bine, sunt platit la calitatea pe care-o produc si cer asta (nu mai fac greseala pe care-am facut-o la Teatrul National, cand primeam 50 de dolari pe spectacol si-mi plateam singur biletele de avion, eram de-o naivitate asa-zis patriotica, de un sentimentalism dubios, in care am pierdut mult, si financiar, si moral). Fiind platit bine, trebuie sa "produc" la nivelul cheltuielilor, si ma gandesc doar la rezultate, cum va fi spectacolul, cum va fi primit, claritatea spectacolului, nivelul lui artistic. Dar prin asta nu fac nici o investigatie, nu cercetez nimic, nu caut nimic, e un rezultat al cautarilor anterioare. Cercetarea o pot face doar in laborator, exact ca un om de stiinta, in acea idee de reintoarcere la scoala, pe care Stanislavski, acum o suta si ceva de ani, o propunea tot timpul actorilor celebri de la MHAT (inclusiv Olgai Knipper), ideea unei continue chestionari a ceea ce stii.
Stiu multe, dar in acelasi timp, la un alt nivel, nu stiu nimic despre teatru. Ma deschid in fata misterului. Ca sa ramai intr-o forma de continua intrebare, al carui raspuns provoaca o noua intrebare, e ceva frustrant, recunosc, dar este singurul lucru care-mi da oxigen, viata.
Nu destinatia va intereseaza, ci calatoria.
Da, in acest sens nevoia de ateliere e cruciala si sunt extrem de indurerat ca Centrul a carui idee am avut-o eu nu a fost lasat sa existe, si e trist atat pentru mine, cat si pentru cei tineri.
V-ati gandit vreodata ca, venind si lucrand aici, intr-un loc ce nu iubeste foarte tare intrebarile existentiale, cu niste oameni, s-ar putea sa le schimbati viata, intr-un mod dramatic si definitiv?
De aceea e nevoie de un centru, de un atelier de creatie, altfel nu se poate, cu zece zile la Sfantu Gheorghe, zece zile la Cluj. Asa, oamenii sunt atinsi si pe urma uita. Un centru cu o forma de continuitate ar putea functiona ca un implant. Asa ar deveni sensibili; acum, e ca si cum ai avea un simt adormit: el e acolo, dar in letargie. Ceea ce e extraordinar in teatru e ca oricand se poate intampla ceva. Avem posibilitati enorme, de care nici nu suntem constienti, dar pe care le putem explora impreuna. Poti sa descoperi Noua America sau nu, dar de batut la niste usi trebuie sa bati.
Uitati-va la starea teatrului romanesc; o spun nu cu ironie, nu cu cinism, ci cu durere, pentru ca stiu ca e extrem de mult talent aici, dar nu e valorificat, din cauza ca oamenii nu-si provoaca suficiente intrebari.
A consemnat Iulia POPOVICI 
A r h i v a
  Regizorul "Trilogiei antice" la debutul editorial    1 comentariu
 Top afisari / comentarii 
 Ingineria Streinu Cercel (2182 afisari)
 Batalia pe Ceahlau (452 afisari)
 Macel de aderare (251 afisari)
 Stiri pe scurt (223 afisari)
 Motorul fiscal (163 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2006 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.01035 sec.