Ziua Logo
  Nr. 3625 de miercuri, 17 mai 2006 
 Cauta:  
  Detalii »
Avanpremiera
Regizorul "Trilogiei antice" la debutul editorial
-- Andrei Serban, "O biografie"
Saptamana aceasta va aparea, la Editura Polirom, prima carte scrisa de Andrei Serban, "O biografie", o rememorare a unor optiuni existentiale, a copilariei, perioadei universitare, a primelor spectacole si marilor reusite internationale.
Plecat din Romania din anii '70, considerat unul dintre reformatorii teatrului nord-american contemporan, Andrei Serban a revenit in tara in 1990, ca director al Teatrului National din Bucuresti, pe care l-a parasit in 1993, dupa succese rasunatoare ("Trilogia antica") si scandaluri interne pe masura. De atunci, a revenit doar pentru ateliere si intalniri, adresate mai ales tinerilor. Asa a aparut, anul trecut, cartea "Cercuri in apa", de Tania Radu, o cronica a "workshop"-ului tinut de Serban la Centrul Arcus de la Sfantu Gheorghe.
Dupa ce, anul trecut, ideea unui Centru de Cercetari Teatrale care sa-i poarte numele a pierit la fel de neprevazut pe cum fusese acceptata, Andrei Serban a venit, in aceasta primavara-vara, in Romania pentru doua montari - "Pescarusul" de A.P. Cehov, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, si "Purificare" de Sarah Kane, la Teatrul National din Cluj. Amandoua spectacolele vor avea premiera in aceasta toamna.
Ziarul ZIUA publica in continuare, in avanpremiera, un fragment din volumul autobiografic al lui Andrei Serban si un scurt interviu cu regizorul.
Cum am descins in America
24 octombrie 1969. Avionul KLM a ajuns la New York cu o intarziere de peste patru ore si, dupa ce am trecut de vama, m-am trezit intr-un talmes-balmes de culturi, in care oameni de toate rasele si culorile vorbeau cu viteza o limba pe care doar pe alocuri o recunosteam ca ar fi engleza. Aveam doar un geamantan cu cateva lucruri, cat sa-mi ajunga pentru durata de trei luni a bursei Fundatiei Ford. Nu stiam cine ma asteapta la iesirea din Aeroportul Kennedy, dar imi inchipuiam ca ori Ellen Stewart, ori un reprezentant al Fundatiei. Ies si incerc sa recunosc in aglomeratia infernala un semn prietenos. Nimic. Ma indrept spre ghiseul KLM si in engleza mea aproximativa ma interesez daca n-a intrebat cineva de mine. Mi se raspunde: "Oh, sigur ca da! A fost un domn care v-a asteptat ore in sir, dar care tocmai acum a plecat". Am pus geamantanul jos si am incercat sa uit de singuratate in iadul din jur, unde toti se imbulzeau spre taxiuri, avand destinatii precise, pe cand eu nu aveam nici o adresa, iar buzunarul imi era gol. Mi s-a parut ca am stat asa o buna bucata de vreme, suspendat in timp, dar nici nu trecusera cinci minute, cand cineva m-a batut pe umar: "Are you Andrei, the Ford fellow?". Era Jules Weiss, directorul administrativ al "La Mamei" si sansa mea s-a datorat unui banal pachet de tigari, pe care Jules il uitase pe tejgheaua companiei KLM si dupa care se intorsese...
"Welcome to America! Oh boy! Bine ca te-au lasat sa iesi din Romania, dupa cate peripetii mi-a spus Ellen ca ati avut acolo!", imi spune Jules, vorbindu-mi englezeste cu incetinitorul, la cererea mea, ca sa-l pot intelege.
In drum spre Manhattan, Jules imi explica de ce Ellen nu a putut sa ma intampine. Era la San Francisco, la premiera unui nou musical, pe nume "Hair", despre care se zvonea deja ca va revolutiona entertainment-ul american, si, cum regia era a lui Tom O'Horgan, unul dintre regizorii "La Mamei", Ellen trebuia sa fie prezenta. Jules imi spune, vrand evident sa ma flateze, ca el apreciaza artistii, punandu-ne pe O'Horgan si pe mine in aceeasi categorie. Venind vorba de hotel, caci ne apropiam de oras, aflu ca mi-a rezervat un loc mai special, un hotel de "artisti", caci voia sa ma simt bine la New York din prima zi. "Se cheama Chelsea si e pe strada 23, tocmai ajungem."
Intru in lobby si, dupa traditionalul "See you later", Weiss pleaca, iar eu, increzator ca ma aflu printre ai mei, adica printre artisti, intorc relaxat capul si ce vad? O imagine demna de Satyricon al lui Fellini. Era Andy Warhol, care cu cativa ani in urma facuse filmul "Chelsea Girls", iar acum era instalat cu echipa sa chiar in hotel, in pregatirea unei noi pelicule. Ca sa ajung la receptie, a trebuit sa ma strecor printre fantome cu aer uman, sau asa mi se pareau atunci, caci eram uluit sa vad travestiti pe tocuri uriase, cu par artificial vopsit strident, fumand marijuana si sarutandu-se in plin lobby. Camera pe care mi-o rezervase dragutul de Jules era la etajul doi si, cum el era sensibil la modestia financiara a artistilor care vin nu de pe Broadway, ci de dincolo de Viena, mi-o alesese pe cea mai ieftina, cu baia pe hol. Din nevoia de a folosi urgent toaleta, dupa atatea socuri succesive, m-am repezit pe coridor sa gasesc "the Men's room". Deschid usa si dau peste un tip cazut lat pe chiuveta, cu o seringa in brat, abia respirand. Nestiind daca savura beneficiile morfinei sau era victima supradozajului, am alarmat receptia, dupa care m-am baricadat in camera si, privind pe geam ziarele si gunoaiele care zburau in vantul tomnatec vuind in noapte peste strada 23, m-am intrebat ce caut eu acolo. Spre deosebire de Paris, care la fiecare colt iti solicita atentia cu un detaliu cald si primitor, New York-ul imi dadea sentimentul opus: "Pleaca", parea sa spuna, "nu e nevoie de tine aici". Parisul e facut ca sa te bucuri de frumos, New York-ul parea facut din simt practic.
Fiind la sfarsitul anilor '60, momentul in care am inceput sa ma familiarizez cu orasul corespundea cu zdruncinarea tuturor valorilor stabile in societatea americana. Mi-a luat cativa ani ca sa inteleg nu doar ca aceasta este capitala emigrantilor de oriunde, dar si ca nu exista nici un loc in lume unde contrastele sa fie mai puternice. Violenta si bunatatea, ura si mila coexista pe aceeasi platforma de metrou.
Cand lucrez, mi-e drag New York-ul mai mult decat oricare alt oras. Ma simt acasa si energia metropolei ma ajuta sa creez, imi da vitalitate.
In anul sosirii mele, noua miscare, proaspat numita off-off Broadway, se remarca prin spiritul ei aventuros. Aici, tinerii scriitori, actori si regizori inca necunoscuti pe atunci, dar care intre timp au devenit celebri, isi perfectionau tehnica, incercand noi metode si dezvoltandu-si talentul. Atitudinea necomerciala si neinstitutionala facea din aceasta "periferie" a teatrului o oglinda a orasului insusi, era la fel de eclectica si variata ca Manhattan-ul.
Am avut norocul sa plonjez in viata teatrala newyorkeza intr-un moment de efervescenta experimentala uluitoare si sa cunosc multe dintre figurile sale legendare. Joe Chaikin, care fusese actor la "Living Theatre" si apoi si-a creat propriul sau grup, "The Open Theatre", a fost unul dintre cei mai activi regizori care au contribuit la explozia de energie a teatrului de avangarda american. Intotdeauna am admirat la el, ca si la Peter Schumann, directorul lui "Bread and Puppet", umanitatea lor ca artisti, dar si interesul constant pentru tehnicile noi.
Astazi, off-off Broadway a devenit locul unde artisti cu nume isi pot permite riscuri care sunt de neconceput in teatrul comercial de pe Broadway.
Sub diferite aspecte, in off-off se dezvolta de cincizeci de ani incoace o traditie sanatoasa, deschisa spre aventura. In acest cadru am avut si eu norocul sa-mi incep cariera americana.
Dar in seara aceea mizerabila de la Chelsea Hotel simteam ca acest oras, pe care nu stiam cat de mult aveam sa-l indragesc, imi dadea palme pe post de bun-venit: vacarmul si confuzia de la aeroport, Andy Warhol si fantomele lui, morfinomanul lesinat in toaleta, ziare si gunoaie zburand pe strazi...
"Imi inchipui ca te-ai relaxat bine aseara", m-a intampinat a doua zi surazatorul Jules, cu dintii lui albi ca ai lui Frank Sinatra, in drum spre magazinul Klein de pe 14th Street, unde ma ducea sa-mi cumpar un pardesiu. In euforia grabita a plecarii din Bucuresti, imi inchipuisem, ca toti cei ce viseaza la utopia americana, ca la New York asfaltul e turnat din aur si ca e vesnic soare, in consecinta nu ma gandisem sa-mi iau paltonul. In seara aceea am fost invitat sa merg pentru prima oara la "La Mama", sa vad un spectacol de music-hall neobisnuit. "O!", "WOW!", "Daarling!" a fost laitmotivul simpaticilor artisti de culoare, pe care Jules mi i-a prezentat in timp ce se incalzeau inainte de show. "Ai sa lucrezi cu noi, dahling?", ma acostau ei, facandu-mi cu ochiul. Am priceput ca Jules le spusese despre intentia lui Ellen de a profita de bursa Ford pentru a-mi da sa montez un proiect la "La Mama".
Dupa spectacol, seara tarziu, i-am asteptat pe actori sa le multumesc pentru experienta cu totul noua pentru mine si m-au invitat la un restaurant pe Second Avenue. La o masa lunga si galagioasa, familiara si asemanatoare cu galagia simpatica si neatenta a actorilor intruniti la chef oriunde in lume, la dreapta mea s-a asezat Lamar, un cantaret de culoare impresionant si ca voce, si ca alura, iar la stanga s-a plantat Erica, o dansatoare alba cu multa personalitate. Amandoi imi puneau intrebari, vorbindu-mi rar si parand chiar interesati: "Cum e la voi in... dahling, care zici ca-i tara de unde vii, Hungary?". Dupa un timp, mi-am desfacut nodul cravatei pe care inca o purtam, dupa sfaturile tatei, care fusese diplomat si stia ca atunci cand reprezinti tara pe meleaguri straine trebuie sa ai o tinuta demna. "OH, HONEY, relax, just relax", i-am auzit pe comeseni in cor, in timp ce Erica ma elibera cu totul de cravata, punand-o in geanta ei, gest al carui simbol erotic m-am facut ca nu-l inteleg. Dupa ce toata lumea golise cateva pahare de Jack Daniels - eu nu eram antrenat pe vremea aceea nici macar cu tuica -, am simtit dintr-odata doua maini venind din sensuri opuse, mangaindu-mi genunchii. Le-am atins doar ca sa ma conving ca nu e pura fantezie: Erica si Lamar, amandoi prinsi in flagrant delict si fiecare socat sa-l descopere pe celalalt la fel de interesat de anatomia unor genunchi din Europa de Est, au inceput sa accelereze ritmul frazelor si curand mi-era evident ca intre ei se starnea o cearta pasionala pe deasupra capului meu. Tocmai cand credeam ca se va incinge o bataie, Erica s-a ridicat brusc, si-a luat poseta cu cravata pe care nu am mai vazut-o de atunci si dusa a fost. Desi evenimentele se suprapuneau cu o viteza mai acatarii decat reusea sa perceapa creierul meu imbibat de nobilul Jack Daniels, la un moment dat mi-a devenit clar pana si mie ca era vorba de o mica scena de conflict intre un barbat negru si o femeie alba, dar argumentul nu era deloc de natura socio-rasista, ci avea un substrat mai simplu: gelozia, al carei motor eram chiar eu! Dar, odata ce Erica a abandonat terenul, Lamar s-a simtit liber sa-si precizeze intentiile, ceea ce devenea pentru mine mai mult decat puteam digera. Cu grija sa nu-l jignesc, i-am explicat ca orientarea lui nu era si a mea. Pentru o clipa, i-am vazut pe fata durerea celui aflat la marginea vietii, neacceptat, si m-am simtit trist pentru el.
Dupa cateva saptamani, selectam actori prin auditie pentru Arden si Ubu, proiectul pe care eram gata sa-l incep. Lamar, cu zambetul lui larg, s-a prezentat si el. A fost acceptat pe merit in distributie. Niciodata nu a rabufnit in el frustrarea ca l-am refuzat sexual. Am ramas prieteni buni pana la moartea lui, de SIDA, acum cativa ani. Pe Erica nu am revazut-o niciodata. Dar de atunci nu am mai purtat, decat in ocazii foarte speciale, cravate...
Despre "La Mama" nu stiusem in Romania decat lucruri vagi - ca era teatrul experimental "per se", ca incuraja tinerii dornici de inovatie care, neavand unde sa lucreze, gaseau in Ellen Stewart o mama care le oferea temporar un acoperis. De indata ce m-am vazut si eu sub acest acoperis, in cladirea de caramida rosie din downtown Manhattan - in loft-ul cu scaune mobile, improvizate, unde scena era oriunde si nicaieri -, am fost pe loc adoptat de familia internationala si pestrita de hippies teatrali.
In numai cateva luni, viata mea se schimbase total. Parintii nu puteau sa-mi scrie direct sa nu ma intorc (scrisorile erau adesea citite de Securitate), totusi simteam ca asta era dorinta lor, pentru binele meu. Dar eu nu ma gandeam deloc sa raman, desi incepeau sa se arate semne care ar fi trebuit sa ma puna pe ganduri.
Din cuprinsul "Unei biografii":
Echilibrist intre doua lumi * Copacul zburator * Tatal meu si plimbarea cu birja * Mama si complicatiile interetnice * Oglinda, papusile si Toscanini * Revolutionand "Scrisoarea pierduta" * Anii formarii - Institutul de Teatru * Intalnirea cu Grotowski * "Iulius Cezar" la Bulandra * Regizor de televiziune * Nocturnele de la Tandarica * "Iona" in premiera la Teatrul Mic * Intre teatru si opera * Debutez la Cardiff cu "Evgheni Oneghin" * Luciile mele * "Hamlet" - piesa imposibila
 Comentarii: 1 Afiseaza toate comentariile  
Abia astept sa-i citesc autobiografia si, poate,   de Raquel
A r h i v a
  "Sunt extrem de indurerat ca Centrul nu a fost lasat sa existe"    
 Top afisari / comentarii 
 Ingineria Streinu Cercel (2182 afisari)
 Batalia pe Ceahlau (452 afisari)
 Macel de aderare (251 afisari)
 Stiri pe scurt (223 afisari)
 Motorul fiscal (163 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2006 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.01668 sec.