Ziua Logo
  Nr. 3372 de marti, 12 iulie 2005 
 Cauta:  
  Detalii »
Dialoguri esentiale
Adrian Otoiu: "Intelectualii romani au o oroare sacra fata de emotie"
Adrian Otoiu, este cu adevarat la Baia Mare cel mai albastru cer din tara?
"Nicidecum" - asa as fi raspuns acum zece ani, cand Phoenix-ul local renastea zilnic din propria cenusa ca sa scuipe mereu alte si alte tone de voma chimica peste oras.: Phoenix era numele - involuntar ironic - al unuia din combinatele de prelucrare a metalelor neferoase ale carui cosuri fumegande s-au luptat decenii de-a randul cu faimosul cer albastru care ii momea odinioara aici pe artistii Imperiului - maghiari, austrieci, slovaci, triestini - care descindeau cu sevaletul si paleta in acest mic Barbizon austro-ungar.
Vestita scoala de la Baia Mare.
Da, si as fi spus ca acest cer nu mai poate fi vazut decat pe panzele unui Hollosy Simon sau Ziffer, in pasta groasa, intensa si salbatica a pictorilor scolii baimarene.
Intre timp insa, tavalugul Tranzitiei a trecut si pe-aici si-a cam turtit toti phoenicsii locali. Cumparate de companii exotice, combinatele nu mai scuipa mai nimic pe hornurile lor erecte, iar muntii lor de cianura si steril (atunci cand nu se dizolva in Tisa, ca acum cativa ani) se acopera incet cu o iarba ce-i face sa semene cu niste munti adevarati. Iar cerul de deasupra lor - acum - e albastru, chiar foarte albastru; geros, insorit si albastru.
Ca cel din panzele lui Ziffer?
O fi acesta chiar faimosul albastru pictat de Ziffer? N-as putea sa raspund. Poate doar daca as face si eu ca Geoffrey Braithwaite din Papagalul lui Flaubert a lui Julian Barnes, care incerca sa afle daca amurgul de culoarea gemului de coacaze pomenit de Flaubert are aceeasi nuanta ca gemul de coacaze, aditivi si E-uri din supermarket-urile de azi. Sa ma intreb si eu: Oare cerul baimarean era mai albastru ca efect al contrastului cu galbenul autumnal al padurilor de castani (ruginite rau astazi, si ele victime ale poluarii)? Si nu cumva pigmentul folosit de pictorii de acum o suta de ani s-o fi descompus, dupa cine stie ce chimie bizara, in acel ceruleum neverosimil?
Putem sa-l numim chiar asa: "ceruleum neverosimil". Iata, o noua culoare in pictura!
Cum e viata de scriitor la Baia Mare? Mai putin orgolioasa?
Ce te face sa crezi ca orgoliile Provinciei sunt mai domoale?
Iar apoi: ce ingredient esential al vietii de scriitor ratez nelocuind in Capitala?
Doua ingrediente: "zgomotul" si "furia".
Ca sa poata sa scrie reamintesc aici cuvintele Virginiei Woolf - un scriitor are nevoie de bani, timp si de o odaie a sa. Pe toate acestea le am aici, si asta cu un efort mult mai mic. Daca ar fi sa locuiesc intr-o metropola, atunci aceasta n-ar fi in nici un caz Bucurestiul, ci poate Parisul, New York sau Dublin, orase in care m-am simtit suficient de (in ordine): (1) liber, (2) anonim, ori (3) provincial. Sau - daca as fi sa-mi aleg cea mai provinciala si mai fascinanta capitala - as sta in Santa Fe, in New Mexico, un orasel uluitor, colorat, artist, proptit ca un ic de turcoaz intre coasta oliv a muntilor si platoul ocru al desertului.
O obsesie nu prea originala.
OK, stiu, nu e originala obsesia asta, au avut-o si Georgia O'Keefe si D.H. Lawrence, dar - desi credeam ca am oroare de desert - iata ca ma visez adesea inapoi in Santa Fe, intr-o casa de adobe (paianta) cu acoperis de barne si fante minimaliste in loc de ferestre, cu siruri de ardei in usa, cu omuleti Zuni scrijeliti pe pereti, cu cactusii troieniti de zapada calda in martie, rontaind un con de piñon sub un cer cu culori pure si naive schimbandu-se ca un vitraliu rotitor...
Dincolo de acea camera - fie ea in orasul Phoenix-ului chimic ori aiurea - dincolo de gramada de carti de ros, de un top de hartie buna si de scule bune de scris (mine superfine, gigabiti incapatori, pixeli netezi si limpezi, toner mirosind atatator, ceai gunpowder fulgerand ca un laser prin memorie), dincolo de toate astea, m-am invatat sa nu am nevoie de mare lucru, nici de proximitatea altor scriitori (prefer sa-i citesc decat sa ma las dezamagit de ei ca persoane!), nici de umbrelutele criticilor (majoritatea celor ce au scris despre mine au facut-o fara sa ma fi cunoscut!), nici de apropierea editurilor. Asta si pentru ca m-am obisnuit sa ma raportez mai putin la anturajul literar, la boema, la mode, la zvonistica si mitologiile lumii culturale.
Acuma, nici anturajul literar sau boema nu sunt cele mai de ferit lucruri. Au descoperit multe impreuna.
Prefer sa ma raportez la lecturile mele, la propriile mele obsesii,. incerc sa-mi pun stacheta cat mai sus - adica in zona a ceea ce cred ca n-as putea realizaSi incerc, dupa puterile si stiinta mea, sa ating acea stacheta. Pesemne asta are de-a face cu faptul ca sunt Taur si am incapatanarea de a ajunge in locurile in care nu speram c-as putea ajunge.
Si eu sunt din zodia taur, dar nu am ajuns in multe locuri in care speram sa ajung. Destin, nimic altceva.
Celor care cred ca a locui "acolo unde se-agata harta" inseamna a te autoexclude din lumea unde se decid lucrurile, le-as reaminti si micul avantaj geografic al ardeleanului: de aici de la noi, Budapesta si Viena sunt la fel de aproape cat sunt Sofia si Istanbulul pentru bucurestean!
Nu ai inteles ca esti invidiat?
As putea s-o continui pe coarda apologiei autoexilului provincial (desi, let me remind you, Provincia este o inventie a Metropolei si are ciudata in-susire ca ramane invizibila in ochii locuitorilor ei). Bruno Schulz a framantat toata viata noroiul si praful strazilor din Drohobaci. Faulkner a inventat nu numai comitatul Yoknapatawpha ci si-a inventat si propriul conac, Rowan Oak, in Oxford, Mississippi. La fel si Hardy, arhitectul-ratat-in-scriitor, al carui Wessex imaginar a sfarsit prin a-l inghiti cu totul. John Kennedy Toole a fiert in suc propriu intr-un New Orleans pe care-l detesta.
Ducandu-l la sinucidere....
Romanul Coaja lucrurilor, reeditat in 2000, a fost o carte "exploziva", ca sa folosesc un limbaj tehnic. Era cartea unui scriitor stapan pe limbaj, expresiv, avand unitate stilistica.
Multumesc pentru aprecieri. As fi un ipocrit sa pretind ca nu am intentionat ca acest roman sa fie o surpriza. Coaja lucrurilor a fost - asa am simtit atunci - o ultima incercare de a ma salva spiritual in anii din urma a ceausismului agonic. A fost inceputa intr-o vreme cand publicarea ei parea o imposibilitate, a fost apoi rescrisa de cateva ori, intr-un efort de condensare si concentrare. M-am luptat cu cateva pietre de moara mostenite din existenta-mi anterioara de poet: usurinta (si usuratatea) de a crea atmosfera, tentatia simetriei si a simbolisticii. Asa cum o vad eu acum, la noua ani de la aparitie, Coaja lucrurilor a ambitionat multe lucruri (sigur, pe linia romanului total al modernistilor)...
Un roman cu cifru.
Ramanand totusi un roman cu cheie, cu retea capilara de cifruri si coduri (multe explorate de critica noastra, dar la fel de multe ramase neexplorate, in special in partea finala a cartii).
Un debut cu o asemenea carte - care, fireste, nu era un debut decat in sensul pur tehnic al termenului - este o mare povara pentru autor. Toata lumea se intreba: "dupa o asemenea carte ce va mai publica Otoiu?" Am oroare de cantonarea in aceeasi formula, am incercat si eu sa fac ca Madonna azi, sa ma reinventez. Am dorit sa depasesc "teroarea semnificanta" a Jupuitei, sa ma rup de arhitectura ei opresiva si sa incerc ceva alert, vioi, telegrafic. Gandisem initial niste microtexte de 2-3 pagini fiecare, paginate asemenea capitolelor din manualele de calculatoare atat de populare in acei ani - gen Windows pentru to(n)ti. Textele au iesit ceva mai lungi, insa mi-am tinut promisiunea in privinta stilului: compact, americanesc si duduind de o aparenta superficialitate simpatica.
Asa au aparut cele doua volume jumelate ale Cartii de calculatoare pentru spirite literatoare (Chei fierbinti pentru ferestre moi in 1998 si Stangacii si enormitati in 1999). Am lucrat cu imensa placere la cartile astea. O proza cum este Train Six Six Six este si azi favorita mea, tocmai pentru ca am simtit cum personajele au capatat autonomie si s-au revoltat impotriva intentiei auctoriale, deturnand-o, iar ceea ce s-a dorit o istorie ironica a unor indivizi marginali sanctificati de mass-media a devenit - in mod aproape magic si in afara vointei mele - o fabula soteriologica, o parabola melancolica si feroce despre (im)posibilitatea unei mantuiri autentice in lumea de azi.
Sunt scrise mult mai spontan.
Da, sunt scrise mult mai spontan, renuntand in mod fatis sa construiasca personaje rotunde si situatii numaidecat realiste, cartile astea m-au vindecat de Jupuita. Am descoperit totodata ca, chiar si dedesubtul formei autoimpuse a povestirii, ramasesem tot un romancier: dupa un numar de pagini am descoperit ca povestirile emiteau radacini adventive, rizomi si butasi care le legau unele cu altele, intr-un hatis de nexuri narative. : interi
Totul se intampla foarte repede, timpul e comprimat, rasturnari de situatii sunxpediate in doua-trei fraze.
O formula dezinhibata.
Formula asta dezinhibata m-a adus pe nesimtite aproape de unele lucruri care ma obsedau in subconstient. Astfel este intreg firul narativ ce uneste episoadele despre stangaci si stangacie. Sunt stangaci eu insumi - si sunt mandru de asta - insa, pana sa scriu aceasta carte, n-am realizat ca stangacii sunt de fapt o minoritate discriminata. Discriminata cultural (de la simbolistica biblica a mainii drepte la gestica simbolica a mainii drepte), politic si chiar si lingvistic (incepand cu conotatiile opuse ale cuvintelor dreptate si stangacie, precum si multe alte manifestari sinistrofobe). Pana sa scriu acest episod, priveam la lucrurile astea cu o ironie relativizanta. M-am trezit alunecand pe nesimtite intr-un scenariu catastrofic al unei revolte a sinistralilor impotriva dreptacilor, anticipand venirea unei epoci postdextrocratice. Asta a fost una din lectiile invatate din scrierea acestor doua carti: daca-ti recunosti o obsesie, n-o evita, sari pe ea, urmareste-o, confrunt-o, mergi pana la capatul ei de irationalitate si epuizeaz-o!
"Trafic de frontiera" are drept subiect generatia '80.
Acest proiect s-a nascut nu din dragoste si admiratie fata de fenomenul optzecism, asa cum v-ati astepta, ci din exasperare. Mi s-a parut ca, desi se vorbea enorm despre literatura generatiei '80, atat optzecistii insisi cat si exegetii lor devenisera captivi unui jargon stereotip care mai mult oculta si mistifica fenomenul decat il ilumina. In plus, mai erau o serie de contradictii care fracturau aparent coerenta proiectului optzecist. Coabitarea dintre estetica unui nou autenticism si ingineria textualista este doar una dintre acestea. Mi s-a parut ca echivocul in care se gaseau membrii generatiei 80, dualitatea existentei romanilor in anii 80 si duplicitatea ipocrita a cadrului ideologic nu puteau sa ramana fara urme in carnea scriiturii. Le-am cautat acolo, in text - recitind sute de texte optzeciste, chiar si pe cele mai obscure sau marginale - si am descoperit (sau, ma rog, poate ca mi-am inchipuit ca am descoperit) ceea ce le lega in subtext. Dorinta impacarii contrariilor, cantonarea in spatii de prag - asa-zisele spatii liminale, precum si neastamparul transgresarii continue a limitelor. Am identificat aceste strategii la toate nivelele posibile, de la cel al lumii si al personajelor reprezentate in text pana la forme ale discursului (discursul indirect liber, naratiunea la persoana a doua).
Cartea asta - care a fost la origine teza mea de doctorat, indrumata cu mare caldura si intelegere de prof. univ. dr Ion Pop, care este si editorialist al Zilei de Ardeal - a fost "sparta" in doua volume care au aparut la distanta de doi ani, intr-un moment cand lumea se cam sastisise de discutiile despre Generatia 80. Dar aceasta nu e o carte apologetica, ci e o lucrare interdisciplinara, ce mobilizeaza concepte preluate din antropologie, teorie postcoloniala & postcomunista, precum si naratologie. Se pare ca deschiderea ei a fost mai bine apreciata in S.U.A., unde un capitol mare al ei a aparut intr-o revista academica, unde a suscitat vii si interesante dezbateri. Chiar ieri am primit un e-mail din partea unui tanar, Ehren Schimmel, cercetator de la Brown University care, stimulat de ideile din acest articol s-a decis sa studieze literatura romana la ea acasa la Universitatea Babes-Bolyai si care ma anunta ieri ca a primit bursa Fullbright solicitata de el.
Multi scriitori importanti participa ca profesori la viata universitara. O necesitate la tine? O vocatie?
As fi lipsit de modestie sa afirm ca e o vocatie si as fi cinic sa spun ca e doar o necesitate. La douazeci de ani detestam ideea profesoratului. Predam romana copiilor maghiari dintr-o scoala-siloz din Oradea si ma consolam ca totul va fi o solutie de moment. Am venit la Universitatea de Nord momit de ideea ca voi avea mai mult timp pentru scris. Am intr-adevar mai mult timp de scris, numai ca acum e vorba de scris studii academice, nu proza! Nu stiu daca pot spune ca meseria de profesor de literatura engleza si americana m-a "prins", insa, fiind un perfectionist de felul meu, incerc sa-mi fac treaba cat mai bine. Imi vad rolul ca fiind acela al unui misionar al unei religii muribunde. Incerc sa-mi convertesc studentii la patima lecturii.
Revenind putin la optzecism, generatia de care s-a vorbit cel mai mult in ultimele decenii, care e mostenirea acestei generatii?.
Chestiunea "mostenirii" optzeciste - c-o fi vorba de-o "grea mostenire" ori una fertila - o voi pune de-abia in volumul al treilea. Criticii aproape ca m-au somat sa ma pronunt in privinta raportului optzecistilor cu postmodernismul. Si aceasta chestiune va fi atinsa doar in acest volum. Acum as spune doar ca apropierea de postmodernism a fost o treaba mai mult intuitiva, consumata la nivelul imitativ al "trucurilor" narative, la nivel de tactici asadar. Abia ulterior a aparut impulsul conceptualizarii optzecismului ca postmodernism, si i s-a inventat retroactiv o strategie coerenta. Si totusi o "halca" importanta a ideologiei postmoderne a ramas din pacate neconsumata - si anume apropierea de literatura maselor, mimarea ironica a consumismului, redescoperirea naratiunii si implicit redobandirea placerii lecturii, care fusese sacrificata de modernismul tarziu. Reluate astazi, majoritatea cartilor optzeciste se dovedesc interesante, provocatoare - provocatoare de multe ori pe latura de sarada metatextuala - insa nu sunt nicidecum apetisante la lectura.
Placerea de a-i citi este mai mult intelectuala.
Placerea lecturii - atata cata poate fi traita cu optzecistii - este una intelectuala, si nu una senzuala ori emotionala. Cu foarte rare exceptii - si acestea ar fi Femeia in rosu a trio-ului Nedelciu-Babeti-Mihaies, povestirile lui Cartarescu si parodiile lui Ioan Grosan - optzecistii au ratat acea reconciliere cu cititorul mediu pe care revolutia modernista il scarbise de literatura.
Dupa 1990, din pacate, in loc sa revina la masa de scris si sa se reinventeze pe sine in libertate, multi optzecisti au preferat sa-si capitalizeze trecutul, s-au reeditat, s-au autoplagiat. Pentru generatia de prozatori care a venit dupa ei, optzecismul apare ca un soi de hardughie neterminata, pretentioasa si - paradoxal, in ciuda deschiderii lor programatice - oprimanta. O cosmelie care le inchide orizontul si care se cere dinamitata. Optzecistilor le vine greu sa creada ca acum- chiar in momentul cand ei simteau ca si-au ispravit nu tineretea ci doar partea ei mai dificila - ei se afla dintr-odata in postura parintelui castrator pe care tocmai ei il denuntau mai ieri! Exista o povestire de Mircea Nedelciu care pare sa anticipeze aceasta situatie: verbiajul simpatic si istet al unui DJ la un post de radio este curmat brusc de replica acra a soferului de taxi ce-l duce acasa pe acest star, pentru care valorile acestuia sunt suspecte pentru simplul fapt ca el apartine altei generatii.
Ce arata o privire lucida asupra prozei romane de azi, ce ar putea arata?
Problema e ca nu stiu daca am aceasta privire lucida pe care mi-o atribui. In plus, imi ceri un soi de panorama sintetica... iar eu sunt mai degraba un analitic. As putea vorbi despre cutare sau cutare autor, de pilda despre remarcabila auto-relansare a unui autor obscur a anilor '90, Petru Cimpoesu. Pe de alta parte, nu am scris niciodata cronici literare, asa ca n-am exercitiul pastrarii pasului cu actualitatea imediata. Am si un fel de anti-snobism (care, fireste e tot un snobism!) care ma face sa evit sa citesc cartile de care toata lumea vorbeste si sa ma tin deoparte de bestseller-urile zilei.
Deci nu ai citit "Codul lui Da Vinci".
Am citit inevitabilul Da Vinci Code doar pentru ca era inaccesibil in romaneste. In plus, meseria ma face sa citesc mai mult in engleza decat in romana si sa fiu mai branché pe literaturile de care vorbesc la scoala.
Il sperie pe scriitorul roman competitia?
Ma distantez si de functionarii culturali cu veleitati europene care vad totul ca o simpla chestiune de marketing si promovare. Nu putem avea pretentia sa avem succes in strainatate cand cartile noastre apar in tiraje confidentiale in tara. Cati scriitori romani se pot lauda ca au sarit peste un tiraj de 2000-3000 de exemplare? Chiar si cele 10.000 de exemplare vandute din ultima carte a lui Cartarescu reprezinta putin pentru o tara cu populatia noastra!
Necazul nostru (si ma includ si pe mine in acest pronume) este ca punem prea mare pret pe multa inteligenta, pe jocurile meta- si intertextuale, pe istetimea ironiei, pe ingeniozitatea tramei narative si pe subtilitatea cablajelor simbolice. Si in acelasi timp tindem sa uitam prea usor ca literatura ar trebui sa inceapa cu o emotie autentica si sa se termine tot astfel.
Ma gandeam zilele trecute exact la acest lucru, citind un minunat scriitor japonez: Haruki Murakami.
Am raspuns acum vreo doi ani la faimoasa ancheta despre cele 100 de romane ale secolului 20 a proaspat raposatului Observator cultural. Mi-a stat atunci pe limba sa spun un lucru pe care, iata, il voi spune acum. Survoland atunci mental peisajul romanului romanesc, am realizat dintr-odata ca nu reuseam sa-mi amintesc nici un roman care sa ma fi tulburat profund, care sa-mi fi explodat in cosul pieptului (si nu in sinapsele creierului) cu forta emotiei pure. Nu-mi aminteam nici un roman romanesc la capatul caruia sa ma fi trezit fara grai, incapabil sa mai citesc ceva, vrajit, indurerat, plin de speranta... transformat.
E ceea ce am simtit inchizand Dragoste in vremea holerei a lui Marquez, ori Sub vulcan a lui Lowry, ori Subterana lui Dostoievski, ori povestirile lui Ivan Klima, ori textele lui Bruno Schulz, ori cartile lui Hermann Hesse, sau Amongst Women a lui McGahern, sau recenta Star of the Sea a lui Joseph O'Connor.
Atunci cand vom re-invata sa povestim pur si simplu, sa povestim fara jena intelectualista fata de un act atat de elementar, atunci cand vom incerca sa ne intalnim cititorul mai degraba decat sa-l provocam, sa-l perplexam ori sa socam - abia atunci vom putea sa urcam treapta aceea care acum ni se pare mai inalta ca versantul nordic a muntelui K2.
Desi e un popor de 7-8 ori mai putin numeros decat romanii, pot gasi la irlandezi mai multe carti care m-a tulburat si m-au transformat. Amongst Women a lui John McGahern e, simplu spus, istoria unui barbat care poarta o platosa de asprime si duritate ca sa poata supravietui complicatiilor dragostei fiicelor sale. Povestea asta simpla e spusa cu o asemenea economie de mijloace incat, in tacerea asta, si cea mai mica notatie emotionala vibreaza cu o intensitate dureroasa. Ceea ce transcende insa in emotie, inteligenta acestei constructii este latura documentara a cartii - zeci de texte de scrisori autentice ale unor imigranti anonimi si cvasi-analfabeti sunt intercalate in text - care denunta inteligentul esafodaj literar ca o palida copie a unei realitati de nereprezentat.
Problema noastra ar putea fi ca intr-o tara care amorteste in fiecare seara in balansul catodic al telenovelelor si unde pana si candidatii la presedintie trebuie sa verse o lacrima ritualica pentru a fi bagati in seama - intelectualii au o oroare sacra fata de emotie, o emotie identificata prea iute cu melodrama.
In Romania se publica foarte multa literatura straina. Apar mereu carti noi, nume noi, care au devenit bestseller-uri planetare. Este o uriasa diferenta intre exportul si importul de carte.
Disproportia de care vorbesti este aceeasi si-n economie. Importam mai mult decat exportam pentru ca suntem cosmopoliti si ne dispretuim produsele proprii (uita-te numai la linsajul mediatic al Loganului, care e totusi prima masina decenta fabricata in Romania). Politicile culturale nu trebuie sa recurga in nici un caz la controlul pietii. Exista alte parghii.
Care este cel mai dur moment al literaturii ultimului deceniu?
Ei, au fost prea multe de "momente dure," fie ele lovituri ale Parcelor - de exemplu moartea lui Mircea Nedelciu, fie lovituri de imagine de la epistolele lui Ianus la supararile lui Liviu Ioan Stoiciu. Ar trebui sa ne intrebam cititorii, sa faca ei un top al celor mai dure momente!
Ce vor povesti peste 50 de ani copiilor parintii iubitori de carte? Din ce fel de carti?
Oh, eu nu impartasesc pesimismul care razbate din aceste cuvinte! Cartea va supravietui si se va adapta revolutiei multimedia, tot asa cum si pictura a supravietuit aparitiei fotografiei. Stiu, exista psihoza asta cum ca PC-ul ucide cartea. Exisa teama ca, tot apasand atatea butoane (reale sau virtuale), vom deveni analfabeti. Nici vorba! Cat despre noile forme ale lecturii, ce sa zic? Prin anii 80, scriam 1-2 scrisori pe saptamana si primeam cam tot atatea. Astazi scriu cel putin zece e-mailuri pe zi, si ma panichez daca primesc mai putin de 20! Nu mai cumpar de mult presa, o citesc zilnic pe internet, si crut astfel padurile patriei. Pe clasici ii citesc in format LIT sau PDF direct pe ecran. Tot pe ecran citesc textele adunate prin documentari in bibliotecile din strainatate: in loc sa le xeroxez, le fotografiez digital. Sigur, experienta lecturii pe monitor nu va avea niciodata componenta senzuala a contactului cu hartia. Dar intr-o zi vom arunca monitoarele precum am aruncat si pick-up-urile, iar atunci...
...Cartea din care fiica mea Iasmina va citi nepotilor ei peste 50 de ani va fi subtire si flexibila ca o batista, va avea o singura pagina ce va imita perfect hartia velum, iar pe aceasta pagina procesorul nanoscopic integrat in fibra va putea scrie - cu litere cu nimic deosebite de literele de tus tipografic de azi, fila cu fila, ca pe un palimpsest desavarsit - fiecare pagina din literatura lumii de la Homer pana la 2055. (Iolanda MALAMEN)
Locul de nastere literara:
Baia Mare sau Oradea, nu mai stiu.
Carti:
Coaja lucrurilor sau Dansand cu Jupuita (Cartea romaneasca 1996, reeditata de Paralela 45 in 2000), Chei fierbinti pentru ferestre moi (Paralela 45, 1998)
Stangacii si enormitati (Paralela 45, 1999), Trafic de frontiera: Strategii transgresive in proza Generatiei 80 (2000), Ochiul bifurcat, limba sasie (2003)
Under Eastern Eyes: Cross-cultural Encounters (Marineasa 2003), Flann O'Brien, La doi lebadoi (traducere, 2005).
Premii:
Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Romania 1996, Premiul ASPRO 1996, Premiul "Masina de scris" 1994. Trei nominalizari la premiile ASPRO.
Burse in S.U.A., Germania, Austria, Italia, Irlanda.
Profesia:
Conferentiar universitar la Universitatea de Nord din Baia Mare.
Hobby-uri:
caricatura, fotografia, video digital, computerele, muntii.
Mai departe:
Pai, stiti cum spun copiii: mai departe scrie-n carte!
 Afisari: 346  |  Tiparire pagina  |  Tiparire articol (optimizat)  |  Trimitere pe e-mail 
A r h i v a
 Top afisari / comentarii 
 Caracatita SELGROS (920 afisari)
 Adrian Otoiu: "Intelectualii romani au o oroare sacra fata de emotie" (346 afisari)
 Radio Vacanta - "L-ati auzit si nu-i!" (206 afisari)
 Lifting facial pentru Muntele Rushmore (128 afisari)
 Cold Mountain Town transformat in stana (55 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2005 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.42293 sec.