Eugen SIMION 

Dl Marin Diaconu publica la Fundatia Nationala pentru stiinta si Arta doua volume de amintiri, portrete, comentarii subiective scrise, toate, de cei care l-au cunoscut intr-o imprejurare sau alta pe acest "antrenor al spiritelor tinere" cum isi dorea sa fie si cum a fost atat timp cat a putut si cum i s-a ingaduit sa fie, Constantin Noica. Ar trebui ca un istoric literar tanar si talentat sa se apuce sa-i reconstituie biografia. O merita si, dupa cate imi dau seama din documentele pe care le-am putut consulta, biografia este bogata si foarte accidentata. Criticii literari din generatia lui vedeau in acest profesor de indoiala un sofist inteligent si talentat care "siminteste" conceptele si fuge de ideile clare... Cand il citim astazi, vedem ca autorul Rostirii filosofice romanesti este mai mult decat atat. Este, cum am incercat sa dovedesc in mai multe randuri, un prozator de idei, un seducator creator de limbaj, in fine, un hermeneut care scoate dintr-un adverb oarecare sau o banala prepozitie romaneasca o filosofie de existenta. Dar cel mai mult si mai mult imi place faptul ca, inca din tinerete (din faza Mathesis sau bucuriile simple), Noica a vrut sa construiasca un model in cultura romaneasca printr-o filosofie care, in principiu, se opune filosofiei de scoala. Este el insusi, prin ceea ce scrie, un creator, un model, un constructor opus adamismului romanesc: vrea sa duca lucrurile la capat (si in buna parte reuseste, desi istoria nu l-a ajutat prea mult), ii place sa puna temelii si pietre de hotar ca Maiorescu si Hasdeu, sa porneasca proiecte de anvergura in cultura, sa scuture inertiile si "nemerniciile" spiritului romanesc. Pe care, dealtfel, il iubeste si, din cand in cand, il cearta. Modelul sau se opune, radical, din acest punct de vedere, nihilismului cioranian... Mai este ceva ce-mi place enorm in modelul Noica: vointa lui nefireasca de a nu rata. Dorinta de a construi ceva durabil intr-o istorie imposibila, in fine, ambitia prizonierului de a-si invinge, prin lucrarile spiritului, temnicerii, tortionarii, vointa lui de a provoca imposibilul... Cand ii citesti scrisorile si citesti marturiile prietenilor din exil, remarci un fapt uluitor: Noica vrea sa mobilizeze energiile intelectuale ale natiunii pentru a crea o cultura performanta in interiorul sistemului totalitar. Pronunta, intr-o imprejurare oarecare, o propozitie stupefianta: "pentru mine inchisoarea a fost, va spun sincer, o desfatare". O desfatare? Un paradox pe care nu-l putem discuta in aceste randuri. Rostul lor e de a atrage atentia asupra unei carti unde este vorba de un intelectual roman de clasa care, lovit in toate chipurile de istorie, crede, spre deosebire de prietenii sai occidentali, ca omul din estul european comunist poate fi liber daca gandeste liber si, ocolind pe cat este posibil, interdictiile, isi scrie opera. Un pariu, repet, facut cu prietenii din exil, in primul rand cu scepticul Cioran pe care-l iubea si cu care voia sa se prezinte, cand va veni clipa, inaintea bunului Dumnezeu, un pariu pe care, am sentimentul, sofistul, impertinentul, seducatorul Noica l-a castigat. El n-a asteptat sa oboseasca nedreptatea, a silit-o sa-i accepte utopiile si sa-i slabeasca astfel puterea ce parea eterna si de nezdruncinat...