Fondator al revistei lunare de cultura "Arca" din Arad. Intre decembrie 1989 si mai 1990 este presedintele Comisiei pentru Cultura in CPUN Arad. Este presedintele Filialei Uniunii Scriitorilor din Arad, Bihor si Hunedoara. Membru al PEN-clubului, Centrul Roman. Peste 20 de carti publicate. Numeroase premii literare. Actualmente redactor-sef al revistei de cultura ARCA. Peste 20 de carti aparute. A publicat o carte, "Proza zilei", de publicistica oarecum politica (ed. "Gutenberg Univers", 2004). Realizeaza o emisiune TV la postul local "Info TV" unde invita, de regula, personalitati reale, spre a le contrapune faunei publice, in special politice. Vasile Dan, destinul tau este strans legat de Arad, un oras cu vizibilitate speciala in cultura noastra. N-ai avut niciodata tentatia sa treci muntii, spre Bucuresti? Nu, si poate te dezama�gesc. Eu sunt de formatie clujeana si intotdeauna am pus Clujul, iertare, deasupra Bucurestiului. Am simtit Aradul mai european nu doar intelectual, ci si prin specia umana cultivata. O alta mentalitate, un loc de contaminare multiculturala, multicon�fesionala (inclusiv a romanilor), o lume, in mare masura, vorbind sau macar intelegand trei limbi: romana, maghiara si germana. Dar stiu si eu ca idealul scriitorului roman din Ardeal a fost sa treaca muntii (uneori ca sa deschida scoli in limba romana, dar nu in chirilice), sa ajunga la Bucuresti, in special inainte de 1918. "Pentru toti romanii soarele de la Bucuresti rasare", parca a spus-o chiar un aradean, Ioan Slavici. Cel pe care, in 1919, la varsta senectutii, la 71 de ani, un tribunal din Bucuresti avea sa-l condamne la inchisoare cu executare, in pofida varstei inaintate, condamnat fiind pentru ideile lui, atat de actuale astazi, central-europene. Nu stiu cati scriitori ardeleni, sau moldoveni, sau basara�beni, sau bucovineni au trait fericiti la Bucuresti... Eu cunosc cativa... Poate, dar stiu si cativa care s-au descurcat binisor departe de el - Blaga, Baco�via, Aron Cotrus, Pavel Dan, iar unii, precum nenea Iancu, au fugit cat au vazut cu ochii de el. Stiu si unul care a suferit crunt in el, probabil avand si elemente de comparatie (Viena, Berlin, Iasi, chiar Blajul), scriitorul si, mai ales, ziaristul Mihai Eminescu. Dar intrebarea ta bate, poate, mai departe. Nu sun�tem doar o cultura literaro-centrista, ci si una excesiv de centralizata pe Bucuresti. Asta m-a nelinistit intotdeauna. Aproape jumatate (peste o mie) din membrii actuali ai Uniunii Scriitorilor din Romania se inghesuie in Bucuresti. Pana nu demult aici te validai exclusiv literar. O gandire destul de provinciala... Te-a acceptat Bucurestiul?, existai. Nu te-a acceptat?, nu existai. Era (inca este) bine acest lucru? Ma indoiesc. In orice tara, cu un metabo�lism cultural adevarat, relaxat, din Vest, exista mai multe centre de putere culturala, aflate nu o data in competitie valorica, in oferte, in paradigme si traditii distincte. Si la noi fostele provincii istorice au avut parte de chip propriu - azi aproape pierdut: Ardealul, Moldova, Basarabia, Bucovina, Banatul. Cultivarea si respectarea acestora ar fi fost un castig, iar nu o primejdie nationala. Centralismul a fost o idee politica impusa de Bucuresti, imediat dupa 1918, in numele unitatii dorite, de neam, una pana la uniformizare, aproape desavarsita in anii national-comunismului. Prin metode nu doar de propa�ganda istorica nationala, ci si prin dislocari de populatie, dinspre Moldova spre Banat si partile Aradului, dinspre acestea din urma in colonii de munca in Baragan, Delta, Canal Dunare-Marea Neagra, ca sa existe, probabil, o simetrie. Orasul m-a adoptat. Mi-e bine aici. Pot respira in voie, inclusiv cultural. Am prieteni valorosi, scriitori, plasticieni, compozitori, actori, regizori, editori ro�mani, maghiari, germani, slovaci, sarbi, evrei din Arad si din imprejurimi, care ne descoperim asema�natori: din Oradea, Timisoara, Novi Sad, Gyula, Szeged, Deva, Nadlac. De la debutul in presa (1967) si pana la debutul editorial (1977) a trecut, dupa cum se vede, un deceniu. Iti mai amintesti lucruri iesite din comun din anii aceia? Imi amintesc, cum sa nu. Dumnezeule, cine ar putea uita acei ani? Nu cred ca atunci, in primavara lui 1967, putea vreo revista de cultura din R.P.R. sa concureze in prestigiu "Steaua". A. E. Baconsky o transformase intr-o institutie adevarata, oricat de greu ar fi sa ne imaginam acum asta. M-am prezentat la redactia "Steaua" cu poezii proprii. Nu peste mult timp am vazut pe un afis, in oras, sumarul noului numar al "Stelei", inca nedifuzate. Era si numele meu acolo. Am debutat cu greu in volum pentru ca poezia mea era "ermetica si apolitica". Nu imi faceam prea mari iluzii. S-a intamplat insa ca in acei ani (1976-1977) sa se organizeze concursuri de debut ale editurilor. N-a fost o idee generoasa, sa ne intelegem. Ci una mai degraba perfida: de filtrare politica a tinerilor scriitori. Ca a iesit altceva, e adevarat. Am participat, destul de sceptic, la concursul organizat de editura "Facla" din Timisoara. Erau sute de volume depuse. L-am castigat, spre uimirea mea. Asta insa numai fiindca in juriu au ajuns oameni ca: Marcel Pop Cornis, C. Ungureanu, Ion Anghel (redactor al editurii). Cartea, "Privelistile", s-a bucurat de o primire excesiv de binevoitoare, ca sa nu spun elogioasa. Ce particularitati are generatia '70? Promotia '70 este una a rafinamentului estetic. Impins uneori prea departe. Unii (optzecistii) au ironizat aceasta particularitate a noastra. Au interpretat-o ca pe o alienare, in primul rind politica a momentului. In jur, de jur-imprejur, dezastrul politic: cultul delirant al personalitatii lui "lider maximo" si al neno�rocitei lui consoarte, mizeria materiala, dar noi, scriitorii, cu capul in nori, rafinam si rafinam limbajul poeziei, prozei, teatrului. Insa nu era deloc vorba de asta. Rafinarea, uneori excesiva, literara, era una polemica la "limba de lemn" insulta�toare, rudimentara, imperativa. La cele doua-trei sute de cuvinte din "cuvantari", din limba "scanteii" si a avortonilor ei judeteni. Era o forma de a supravietui prin limbaj, altul decat cel oficial, prin�tr-unul esopic nu o data. Multi dintre autorii promotiei noastre si-au deschis limbajul, apetitul lui tranzitiv si frust, dupa 1990. Se simte lipsa criticii de intampinare in momentul de fata? Se ierarhizeaza la intamplare? Se oculteaza carti importante? Fireste ca se simte nu doar "lipsa criticii de intam�pinare", ci, pur si simplu, lipsa criticii literare. A acestei institutii indispen�sabile oricarei culturi vii, in care se nasc noi si noi autori. In absenta ei, a institutiei critice, a rostului ei igienic in campul valorilor, s-a ajuns la ceea ce vedem astazi: un haos editorial, neselectat axiologic. Ce ar trebui facut pentru... revitalizarea cititorului de poezie? Nu stiu. Nu ma prea obsedeaza acest aspect. E deprimant sa te gandesti prea mult la asta. Nici nu merita. Poezia nu apartine celui care o scrie, ci celui care are nevoie de ea, spunea cineva. Daca numarul celor care au nevoie de poezie este astazi infinit mai mic decat al celor care au nevoie de bani, foarte bine! Ce pot eu sa fac? In afara lui, a scrisului, asta e, nu ma pot imagina. S-au confirmat asteptarile tale dupa caderea comunismului? Este literatura in plina expansiune valorica? Eu nu m-am asteptat ca, odata cu caderea comunis�mului, prima consecinta sa fie "o expansiune valorica a literaturii". Sincer, nici nu m-am asteptat sa cada comunismul. Eu chiar l-am crezut vesnic. Eu chiar m-am crezut condamnat, pe viata, la comunism. Asa ca la 41 de ani, in decembrie 1989, am asistat eu insumi la o noua nastere a mea. Dar e greu sa te nasti la o asemenea varsta. Intervine karma. Viata anterioara. Pacatele ei. Singurul lucru in care ma simt liber e limba romana, pe care inca o iubesc prosteste. Si daca ar fi sa judeci literatura in grila mentalitatii, a libertatii de idei? Literatura romana e vie. Unii tineri scriitori sunt splendizi. Proaspeti, scriu altfel decat noi. Si bine. "Arca" a lansat cativa, dintre cei mai buni: Mihail Neamtu, Vasile Leac, Ciprian Valcan, T. S. Khasis. Vasile Dan, de ce nu se poate trai din scris? Literatura nu a salvat niciodata pe nimeni social. Cel putin de vreo suta de ani incoace. Asta asa, ca sa ne consolam. Muncim social paralel cu literatura. Indiferent de prestigiul ocupatiei. Revista "Arca" al carui initiator si redactor-sef esti are meritul de a fi una dintre revistele culturale de tinuta. "Arca" s-a nascut imediat dupa evenimentele din decembrie 1989. Are deja 20 de ani. Este cea mai longeviva revista de cultura din Arad, cu aparitie continua, dupa stiinta mea. E singura institutie de cultura, absolut noua, in forma si continut, pe care a adus-o revolutia din 1989 la Arad. Ea este si o reparatie morala, tarzie si poate insuficienta, adusa unui oras care a fost inainte de 1918 un mare centru cultural romanesc, unde se editau doua reviste concu�rente, "Romanul" si "Tribuna", unde publicau scriitori din intregul areal romanesc, unde existau doua edituri, "Diecezana" si "Lumina", si care a disparut in interbelic, fiind eclipsat de Timisoara si Oradea. Am tinut cu din�tii de supravietuirea "Arcai", nu o data impotriva autori�tatilor locale obligate sa finan�teze o revista ostila, prin apetitul ei critic general, mai ales pana in 1996. Daca "Arca" e o "revista de tinuta", cum ii spui politicos, ma bucur. Ce astepti de la propria literatura? Nu-mi fac iluzii exagerate privind posteritatea literaturii mele. Si, in general, daca asta ma consoleaza, a litera�turii. Poate se va gasi vreun cititor si pentru ea. Cine stie!? Si, in fond, ce conteaza? Faptul ca e scrisa mi-ajunge. Care sunt complexele scriitorului roman? M-as referi la cele de superioritate, fiindca de frustrari s-a tot vorbit. Scriito�rul roman se asaza, inca din viata, pe un soclu iluzoriu. Se considera, cu prea multa naivitate si vanitate ca un om indispen�sabil. Cand nu se considera un zeu. Unul in viata, printre pigmei. Prea putini insa dau doi bani pe el si pe literatura lui. In administratie. In viata profana. Dar degeaba vorbesc eu aici asa. Nimeni n-o sa-i scoata din cap scriitorului ca el este altceva decat cei din jur. Ceea ce-i adevarat. Si, ca sa fiu sincer pana la capat cu tine, Iolanda Malamen, nici mie n-o sa-mi scoata asta nimeni din cap. Cu toate ca am spus cele de mai sus.

Iolanda Malamen