Ziua Logo
  Nr. 4385 de luni, 10 noiembrie 2008 
 Cauta:  
  Detalii »
Interviu
"Cred in artisti mari izolati, singuratici"
D'ale carnavalului, Livada cu visini, Prostii sub de luna, Revizorul (interzis dupa trei reprezentatii) - tot atatea date fundamentale in istoria teatrului romanesc, dupa care, de la inceputul anilor '70 - pauza fortata; Duminica la ora 6, Reconstituirea (scoasa de pe ecrane dupa cateva zile de proiectie) - si iar pauza, in Romania, 20 de ani. Din 1990, o adevarata cavalcada filmica: De ce trag clopotele, Mitica? (realizat in 1980, dar tinut la index), Balanta, O vara de neuitat, Prea tarziu, Terminus Paradis, Niki Ardelean, colonel in rezerva, Dupa-amiaza unui tortionar. Un palmares, cum s-ar zice, de invidiat, asta fara sa mai adaugam Salonul nr.6 (film realizat in Iugoslavia si premiat la Cannes), marile succese de pe scenele pariziene (Turandot, Trei surori, Viitorul e in oua, Jack sau supunerea), de pe cele americane (Livada cu visini, Tartuffe) ori din Festivalul de la Avignon (Orestia, Flautul fermecat). Si totusi, ca "fan" declarat al dlui Lucian Pintilie, nu-mi pot stapani o intrebare: oare cum ar fi aratat cinema-ul si teatrul romanesc daca regizorul ar fi fost lasat sa lucreze in tara? O intrebare, desigur, ce pare acum retorica, dar care are durerea ei. Si poate ca raspunsul ni-l sugereaza insasi longevitatea profund, vital creatoare, a celui care a implinit ieri, 9 noiembrie, 75 de ani.
La multi ani cu sanatate, Maestre!
IOAN GROSAN: Stimate dle Lucian Pintilie, ceea ce m-a uimit cand am dat pentru prima oara de semnatura dvs. (in revista "Cinema", pe la sfarsitul anilor '60, aveati o rubrica numita "Cinemateca personala", daca nu ma-nsala memoria; apoi va citeam din cand in cand in "Secolul XX") a fost exceptionala calitate literara a textelor respective, indiferent ca erau eseuri, analize teatrale sau cinematografice, scenarii sau pur si simplu rememorari ale unor momente din cariera. De pilda, eu, ca prozator, continui sa va invidiez pentru splendidele portrete epice ale piticilor din Turandot, republicate si in Bricabrac, cartea aparuta anul trecut la Humanitas si de negasit in librarii. De aceea va-ntreb: n-ati avut niciodata tentatia sa scrieti "proza-proza", adica fictiune pura, nu texte "pornind de la..." sau "pe marginea a..."?
LUCIAN PINTILIE: Draga domnule Grosan, Bricabrac nu a aparut anul trecut la Humanitas, ci in 2003 - asa ca de multi ani e de negasit in librarii.
Mai departe : iti dau un raspuns scurt si unul ocolit la intrebarea dumitale, unul in care fac pe prostul, altul in care fac pe desteptul.
Niciodata nu am avut tentatia sa scriu "proza-proza", iti raspund eu prefacandu-ma ca nu iti inteleg intrebarea. Intotdeauna am dorit sa scriu "fictiune pura" - adica exact ceea ce am facut, din cand in cand, sub forma dezordonata a eseului tip bricabrac.
Pentru mine eseul este "fictiune pura" - cel mai inalt gen literar, sfant, daca n-ar fi sa fie sfant, decat prin eseurile lui Montaigne. - Nu sunteti cam snob, domnule Pintilie ? - imi imaginez eu ca ma intrerupi - procedeu vechi al dialogurilor noastre fictive.
- Ba da, dar sa nu ma mai intrerupi, ca nu mai ajungem la intrebarea a 2-a. Fireste ca eu practic eseul intr-o forma teatrala, populara chiar, as zice, intr-atat de simple sunt mecanismele de seductie. Orice eseu e un mic spectacol (Turandot), sau un scenariu de film (Pompa cu morfina). Eseul meu e un amestec de amintiri uitate si de altele, foarte vii, minciuni in formare. Personagiile memoriei mele sunt deformate. Ratacesc intr-o libertate absoluta fara nicio constrangere fata de Real.
Eu lucrez ca in vis. Deseori urmarind sau urmarit de monstri cagulati, sar peste barierele visului - cad din pat - port genunchiere, ca Rica Raducanu.
"Maestre, s-a intimplat ceva?" - striga infirmiera. Din somn strig infirmierei" "Nu e nimic. Visez." Toata lumea se calmeaza. Sunt in fictiunea pura a visului.
I.G.: Stiu ca prin Studioul de creatie cinematografica al Ministerului Culturii, pe care-l conduceti, spre ciuda unora din colegii de breasla, din 1990 incoace, ati ajutat pe multi din generatia de tineri regizori afirmata si multi-premiata in ultimul timp (Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, primele nume care-mi vin in minte). Credeti ca se poate vorbi, in actualul context, de o scoala romaneasca de film, asa cum se vorbea acum cateva decenii de scoala cehoslovaca sau poloneza?
L.P.: Nu cred in scoli de film. Cred in artisti mari izolati, singuratici. Ai auzit vreodata de scoala suedeza de film? Nu, in schimb ai auzit, poate chiar l-ai adorat pe Bergman. De scoala daneza de film ai auzit? Niciodata. Dar unii dintre noi stiau pe dinafara Sfanta Ioana a lui Dreyer. De scoala franceza, cimentata teoretic bine, solid, cu Andr Bazin in spate, orchestrandu-i pe toti, bineinteles ca ai auzit. A durat cam cat spune titlul filmului aluia tampit si celebru (suedez, danez?) N-a dansat decat o vara. Este greu de imaginat, laolalta, artisti mai deosebiti decat Truffaut, Louis Malle, Rivette, Chabrol si Goddard, care-i dispretuia pe toti si-i balacarea din zori si pana-n noapte (poate mai putin pe Rivette) cu placerea omului steril. Un personagiu formidabil totusi acest Goddard.
Bineinteles ca filmul romanesc n-a scapat de aceasta eczema. Buni, rai, si-au pasat-o unul altuia, si-au deschis o sectie de infectiosi: scoala romaneasca de film.
E de fapt vorba de o viziune birocratica, foarte injositoare - pentru ca cel putin trei dintre ei au produs filme rare, exceptionale, care nu seamana de fel intre ele. Toti acesti trei regizori, care m-au impresionat foarte tare pot fi cap de serie, nu exemple virtuoase si disciplinate ale aceleiasi estetici.
I.G.: Ce primeaza la dvs. cand realizati un film? Momentele de concepere si cristalizare a scenariului, munca efectiva pe teren, mizanscena ? Cat loc lasati improvizatiei, fara script ?
L.P.: Numai un jurnal de bord zilnic, fara abatere zilnic, o camera ascunsa, doua-trei camere ascunse, daca s-ar putea si una cand dorm m-ar ajuta sa schitez un raspuns aproximativ.
I.G.: In opinia mea (dar nu numai a mea), Reconstituirea ramane cel mai bun film romanesc facut vreodata. Insa dupa scandalul "celor doi R", scandalul interzicerii Reconstituirii si Revizorului, nu vi s-a mai permis sa lucrati in tara. Poate e o intrebare dureroasa, dar ce proiect cinematografic aveati imediat dupa Reconstituirea?
L.P.: Cred, dle Grosan, ca ti-am raspuns la intrebarea asta cu vreo 20 de ani in urma. Raspunsul meu suna cam asa. Vraful - spuneam eu - sau muntele de scenarii respinse - se inalta pe masa mea de lucru care in curand se va frange in doua.
Sau a fost acum 30 de ani?
I.G.: La cateva din premierele dvs. cinematografice, am auzit persoane care nu va erau neaparat ostile zicand, mai cu jumatate de gura, ca prea va bateti joc de cele doua institutii nationale cu cea mai mare credibilitate la noi: Biserica si Armata, si mi-am adus aminte de o fraza din textul despre Turandot pe care o notasem altadata: "Scopul deriziunii mele nu este acela de a sabota pateticul (degradarea parodica), ci de a-l ambiguiza". Am putea inlocui aici "pateticul" cu, sa zicem, "patriotismul"? Sau am putea sa presupunem ca iubiti Romania la modul - cum sa zic? - "fellinian", adica necrutator?
L.P.: Tremur tot si ma intunec in fata prostiei omenesti, cu rezonante locale atat de puternice, care reteaza orice speranta ca aceasta sensibilitate securistica va disparea vreodata si nu ne va mai teroriza asa cum ne terorizeaza de zeci de ani. Niciodata nu m-am rafuit cu biserica sau cu armata. In clipa in care un artist isi propune o asemenea rafuiala, dispare ca artist.
Eu nu fac critica sociala sau politica. Eu incerc sa vorbesc despre inaintarea noastra grea spre moarte, din cand in cand luminata de feeria spectacolelor comice. Am auzit multi idioti spunand despre filmul lui Puiu Cristi ca e o critica severa a sistemului medical in Romania.
Este evident ca in tabloul social al unei societati care avanseaza atat de balbait si caricatural spre o societate moderna pot aparea noi, derutante personagii tragice - sau serii improspatate de monstri inca necunoscuti pe piata, ca bunaoara preotul II din Balanta - cel care zice "imi bag picioarele in catedralele lor" si care vrea sa ia un pret bun pe copilul oligofren, dupa cum il denunta candid coana preoteasa, nevasta-sa: "A fost pe aici o comisie de la americani care zice ca vrea sa-l ia cu ei sa-l studieze - da' parintele a zis ca nu-l da decat pe valuta. Acu' parintele zice sa-l infometam pana moare, dar eu nu pot. Copilul cand il hranesc e vesel, rade, se bucura, cum sa nu-i dau de mancare?"
Acuma fii atent dumneata, dle Grosan! In 44 de ani, de la debutul meu cinematografic, am pus in circulatie, 1 (un) singur personagiu preot, conceput, sa zicem, in viziune critica. E un personagiu diabolic evident, dar sa zicem ca nu e decat un preot lacom si corupt. Unul singur in 44 de ani si sunt urmarit ca un arbitru de provincie care a refuzat un penalti echipei locale.
Rostul meu nu e sa dezvalui impostura (eventuala) a diavolului - acesta este rostul autoritatilor bisericesti. Eu sunt fascinat artistic de extraordinara picturalitate a monstrului, de marile contraste comice, care imping pana la reevaluarea si integrarea sordidului in comic, eu sunt obsedat de unicitatea artistica a monstrului, nu-l combat, il descriu. Si bineinteles ma intereseaza libertatea (adica lipsa de riscuri) de-a vorbi despre toate astea.
De zeci de ani exista aceasta legenda scarboasa si mincinoasa si riscanta: Pintilie impotriva bisericii romane.
In mod abuziv sunt identificat cu acest diavol caraghios - si niciodata cu preotul I, din aceeasi Balanta, si cu ingenuitatea lui ingereasca si cu farmecul lui uman, nici cu preotul din Terminus care cununa pe Mitu si Norica in minunea aceea de paraclis si asteapta trecerea lui Dumnezeu, a pasilor lui, pe urmele norilor, singurul moment - (sovai intre mistic si induhovnicit) - din toata opera lui Pintilie in care acesta marturiseste nevoia unui dialog, prin intermediul preotului cu Dumnezeu.
Mai scarboasa este insinuarea despre bascalia la care as fi supus armata romana. Dar despre asta alta data. Am obosit.
Doua vorbe, totusi. Cu cat tragismul este mai desuet, mai evitabil, mai asincron, mai anapoda, cu atat este mai rascolitor. E una din marile legi ale paradoxului tragic. Personagiile mele ca si cele ale lui Voiculescu (Capul de zimbru sau in versiunea mea cinematografica Tertium non datur), sunt personagii profund tragice, dar atipice.
I.G. : Sunteti cunoscut drept unul din regizorii care nu cedeaza niciunui tip de presiune, nici ideologica (precum in cazul Revizorului), nici "artistica" (ca la montarea operei Rigoletto, la Cardiff), ca, vorba dvs., in fata iminentelor imixtiuni, "va intoarceti cu fata la perete". in afara spectacolului cu Prostii sub clar de luna, ati mai cedat undeva?
L.P.: Nu.
I.G.: De la inaltimea celor 75 de ani, ce sfat i-ar da Lucian Pintilie, cel de azi, junelui Lucian Pintilie, la inceputul carierei sale, cand filma acum mai bine de 40 de ani Duminica la ora 6?
L.P.: In special daca as fi dupa o intalnire vomitiva cu cei care imi dau - mie - lectii de patriotism si daca in ochii lui Pintilie tanar as mai vedea un licar de speranta":
- Du-te... Du-te invartindu-te.
- Unde?
- Unde oi vedea cu ochii.
I.G.: As dori sa incheiem cu o intrebare ce porneste dintr-o amintire. Filmati la Prea tarziu o scena de masa la Targu-Jiu, cu sute de mineri figuranti, veniti dimineata din schimbul de noapte (probabil multi dintre ei fosti "plantatori de flori" - cum i-a numit Ion Iliescu - in Piata Universitatii, in acel cumplit iunie 1990). Dvs. erati cocotat pe o platforma, in mijlocul lor, si le dadeati indicatii prin portavoce. Eram si eu pe-acolo, pe post de bagator de seama. Minerii trebuiau sa strige, conform scenariului, "Nu inchide minele! Nu inchide minele!" Au strigat ei ce-au strigat, s-au tras mai multe duble, apoi dvs. le-ati multumit. Probabil la sugestia lui Titi Popescu, producatorul filmului, ori pur si simplu spontan, bucurosi ca luasera, ca figuranti, niste bani in plus si ca vor rade, nesperat, in drum spre casa, o votca, au inceput sa scandeze, cu mare forta: "PIN-TI-LI-E! PIN-TI-LI-E!" V-am vazut imbujorandu-va usor, iar cand ati coborat de pe platforma mi-ati spus in treacat, zambind: "Stii ca nu e o senzatie neplacuta?" De-aceea va intreb: v-ar fi placut sa fiti, o vreme, dictator, macar pentru a da drumul filmelor si spectacolelor unuia, Lucian Pintilie ?
L.P.: Vai de tara in care Pintilie are nevoie de bunavointa unui dictator, chiar luminat ca Pintilie, ca sa-si scoata filmele sale intunecate.
Pagina realizata de Ioan GROSAN 
 Afisari: 312  |  Tiparire pagina  |  Tiparire articol (optimizat)  |  Trimitere pe e-mail 
A r h i v a
 Top afisari / comentarii 
 Aventurile francmasoneriei pe pamanturile romanesti (3255 afisari)
 Vracii crizei mondiale (2876 afisari)
 Contraatac iranian la Obama (2378 afisari)
 Vom avea prima minicentrala nucleara (1632 afisari)
 Trianonul de la Floresti (1495 afisari)
 La 42 de ani, Cindy Crawford apare intr-un pictorial ce taie respiratia barbatilor (FOTO) (3732 afisari)
 Fotografii inedite cu OZN-urile ce au survolat Franta! (3673 afisari)
 Din dragoste, s-a trezit din coma dupa 30 de ani (3618 afisari)
 Topul celor mai spectaculoase fraude cu fonduri UE: Un italian si-a cumparat Ferrari, iar un spaniol si-a deschis un bordel (2554 afisari)
 Bush s-a dezinfectat dupa ce i-a strans mana lui Obama (2260 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2008 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.01643 sec.