Trei frunze de palmier impodobesc butoniera lui Clint Eastwood in pagina rezervata juriului de editia speciala cotidiana a prestigiosului Le Film Francais, instanta neoficiala, dar formata din 15 critici la fel de prestigiosi. Ei sunt contracarati energic de alti cinci colegi de-ai lor care-l considera un thriller banal, ca sa nu mai vorbim de Nice Matin al carui cronicar il facea, in numarul proaspat aparut, literalmente praf! Acelasi tablou si in juriul international al revistei Screen, in care patru arbitri acorda nota maxima, in vreme ce alti doi il considera slab. Asteptat ca unul dintre posibilele Palme d'Or ale acestei editii, filmul "Substituirea" a scindat aici lumea criticii in contestatari violenti si aparatori patimasi. El are la baza o poveste incontestabil reala, fiindca e solid motivata de documentele anilor '20. Ce s-a intamplat pe atunci? La cateva luni dupa disparitia baietasului ei, o mama celibatara nu si-l mai identifica in cel pe care i-l returneaza politia din Los Angeles, mandra de performantele ei. Cu cat mama cere mai imperios continuarea cercetarilor, cu atat devin oamenii ordinii mai agresivi, fiindca prestigiul le-ar fi pus in discutie. Acuzand-o de iresponsabilitate, diagnosticand delirul, politia sfarseste prin a o interna intr-un spital psihiatric si a o supune unui tratament violent pentru a o forta sa se resemneze. Ceea ce e tulburator in aceasta incarcerare psihiatrica, experienta la care noi suntem cu atat mai sensibili, este faptul ca nu e vorba de cazul izolat al mamei, ci de un sistem cu un spital intreg plin de internati circumstantial, in care medicii diagnosticheaza la ordinele politiei. Si la indicatiile acesteia, victimele sunt ilegal supuse distrugerii morale, o poveste cutremuratoare careia i-a trebuit aproape un secol pentru a fi readusa la lumina. Politia pe care ne-o arata filmul e la concurenta cu structurile mafiote si doar o neprevazuta defectiune din mecanismul ei o face vulnerabila, aparitia asasinului. Puternic impregnat de mister, filmul isi conduce autoritar publicul prin meandrele povestii halucinante, cu explozive implicatii politic-sociale. Un film de autor, fara indoiala, un film curajos in ceea ce dezvaluie, un film fermecator in atmosfera sa evocatoare, un film de ambitie, fara discutie, care se desfasoara, cu o deplina arta a spectacolului, timp de doua ore buimacind prin ritmul sau dezlantuit, dar un film caruia, in mod surprinzator, autorul pare ca nu-i gaseste finalul si incepe sa-l caute sub ochii publicului, cu nesfarsite adaugiri fara sens atat timp cat il lungesc doar inutil si-i destrama vraja. Urmarim astfel, intr-o continua coborare de tensiune, o serie de secvente menite sa ne dea satisfactie, procesul mai confuz decat ceea ce vazusem inainte, spanzurarea criminalului cu ultimele sale tresariri in lat, ni se comunica un mesaj postum care nu lamureste nimic, dar trebuie sa justifice speranta eroinei ca-si va mai reintalni in aceasta existenta, feciorul, e evocata fara sens pana si prima decernare a Premiilor Academiei (denumite, ulterior, Oscar), cu speranta ca fiecare dintre aceste scene ar putea inchide, in sfarsit, filmul care sovaie mereu mai puternic. Aceasta pierdere de directie in ultimele 20 de minute ale filmului echivaleaza cu o sinucidere a dramaturgiei. Publicul, caruia timp de 120 de minute nu i s-a oferit o secunda de repaos, se regaseste abandonat intr-o sala de spectacol in fata unui final intamplator si lipsit de convingere. Poate ca Eastwood s-a grabit sa-si aduca filmul la Cannes, inainte de a-l termina cu adevarat!...

Tudor Caranfil - Cannes