La conacul de la Tescani (in Bacau) ce-i apartinea sotiei sale, Maria Cantacuzino-Enescu, isi alesese un loc de veci care sa-l primeasca, daca ar fi murit in Romania. Un mormant simbolic, un cenotaf cu bustul compozitorului, a indeplinit aceasta dorinta. Cel mai recunoscut compozitor pe care l-a dat Romania vreodata, George Enescu, azi nume de maxima rezonanta, purtat acum de multe fundatii, festivaluri, concursuri si scoli de muzica, erou si obiect de studiu pentru nenumarate volume, isi scrisese crezul cu putina vreme inainte de a muri, pentru volumul sau de memorii, redactat de Bernard Gavoty: "�Traim sub semnul perfectiunii. In fiecare seara ni se cere o sonata cantata fara greseala, fara nici o nota falsa, asa cum ai cere in februarie un ciorchine de strugure proaspat, fara nici un bob stricat; intr-un caz, si intr-altul, aceasta inseamna miracolul frigului artificial. Or, perfectiunea ce pasioneaza pe atatia oameni, pe mine nu ma intereseaza. Ceea ce importa in arta este sa vibrezi tu insuti si sa faci si pe altii sa vibreze. (...) Respect stiinta, dar iubesc arta�!�" "Compozitor pana in maduva oaselor" In Franta, tara de adoptie, se stabilise definitiv in 1946, dupa un turneu in America. Interpretata ca o forma de protest impotriva regimului comunist in putere la Bucuresti, aceasta plecare tarzie ii consolidase faima. Intre 1948 si 1954 daduse cursuri de maiestrie in America si Italia. Compozitiile prin care talentul sau, ba mai mult, geniul sau fusese confirmat, spre neplacerea unor fosti profesori de la Conservatorul din Paris, erau deja in repertoriile marilor orchestre si in programele pentru concerte. Cat despre cariera de violonist, care, in treacat fie spus, nu ii era tocmai draga compozitorului, ea il adusese alaturi de cei mai mari interpreti ai lumii. Iar cea de profesor, care, nici ea, nu-i era deloc pe plac cautatorului de singuratate si de timp pentru compozitie, daduse deja multe roade. Compozitia, suprema dovada a creativitatii si a puterii, este modul in care artistul nascut in Romania, al optulea fiu al unei familii, venit dupa moartea tuturor celor sapte frati care-l precedasera, a inteles sa faca muzica inainte de toate. Verificand transcrierea convorbirilor cu jurnalistul Bernard Gavoty, adauga: "�Cand se vorbeste de George Enescu, cei din Europa se gandesc la violonist, iar cei din America la compozitor. Eu, insa, ma simt compozitor pana in maduva oaselor. Din toate puterile m-am straduit intotdeauna sa iubesc muzica si s-o creez. Daca numarul lucrarilor mele muzicale este relativ restrans, aceasta se datoreste faptului - o spun fara mandrie - ca am vrut sa dau numai ce era mai bun din mine. Nu am publicat decat ceea ce consideram relativ terminat.�" Dragostea reverentioasa fata de actul creator se reflecta si din critica la adresa unei atitudini des intalnite, atat in randurile publicului, cat si in randurile muzicienilor: mai multa admiratie pentru interpret decat pentru compozitor.�"�Cand acordam interpretului mai mult interes decat autorului�", scria, "�cand felul de a executa un tril sau perfectiunea unui arpegiu provoaca mai mult entuziasm decat geniul cu care a fost scrisa o sonata sau o opera, aceasta inseamna ca se apropie sfarsitul lumii�! Sa-mi fie iertat acest ton profetic�!�" "Parasisem Conservatorul chiar in ziua in care fusesem primit" Iubitor de Bach, Beethoven, Brahms, Wagner, Weber, Schubert, Schumann, Gluck, muzicianul roman educat de Viena si Paris alesese inca din copilaria cea mai frageda sa comunice in acest limbaj universal. La 7 ani se afla la studii la Viena, dar canta deja la vioara de vreo 2-3 ani. La 5 ani isi scrisese prima opera, notand pe coperta�: "�Tara Romaneasca, opera pentru pian si vioara de George Enescu, compozitor roman in varsta de cinci ani.�". La 9 ani era elev in clasa preparatorie de vioara, in vederea admiterii la Conservatorul din Viena, studiind cu Josef Hellmesberger jr., virtuoz celebru in epoca, concertmaistru al Filarmonicii din Viena, precum si cu Robert Fuchs, o alta somitate. La absolvire a primit medalia de aur, iar apoi a inceput sa concerteze in public. La 13 ani pleaca la Conservatorul din Paris, unde studieaza cu cei mai mari muzicieni ai momentului. La clasa de compozitie a lui Jules Massenet, apoi a lui Gabriel Faure (cu care a cantat mai tarziu si caruia i-a devenit coleg in comisii de examinare), este coleg cu Maurice Ravel, Roger Ducasse si Charles Koechlin. La 15 ani compune o lucrare de mare succes: "�Poema romana�", interpretata in premiera in 1898, in cadrul concertelor Colonne de la Paris. La 16 este recunoscut ca fiind cel mai mare violonist al momentului. Sfatuindu-l sa nu abandoneze vioara pentru compozitie, Saint-Saens avusese dreptate. In acelasi ani dirijeaza, la Ateneul din Bucuresti, orchestra care interpreta "�Poema romana�" si isi incepe adevarata cariera de violonist. Judecand, ani mai tarziu, ceea ce invatase la Paris, compozitorul ii reprosa Conservatorului prea multa cerebralitate la care il supunea pe artistul exaltat si solitar, dornic de independenta:�"�Nu sunt nedrept cu Conservatorul, unde am cunoscut maestri admirabili si prieteni fermecatori. Dar, daca sunt intrebat la ce data precisa mi-am terminat studiile, nu stiu ce sa raspund, deoarece mi s-a parut intotdeauna ca, sufleteste cel putin, parasisem Conservatorul chiar in ziua in care fusesem primit.�" "�Originalitatea se obtine numai atunci cand nu o cauti�" Asadar, compozitor si violonist apreciat, George Enescu sondeaza neincetat posibilitatile superioare ale muzicii, in care crede cu convingere. Compune si dirijeaza, la Paris si la Bucuresti, poeme, suite, sonate, rapsodii si simfonii, cautand expresia naturala. Se fereste de tot ce e artificial si departe de autentic. Nemultumirea de sine este un stimulent care nu da gres:�"�Sunt chinuit de scrupule, dar nu stiu ce este deznadejdea, caci sunt prea umil ca sa-mi ingadui luxul de a deznadajdui. Muncesc cu truda si cu bucurie. Ati vazut probabil si dvs. unele femei sleite de puteri, gata sa se prabuseasca, care duc in spate prunci dolofani, bine hraniti cu lapte; ele sunt, totusi, fericite. Cu mine este aproape acelasi lucru... In sfarsit, nu sunt niciodata multumit. Niciodata! Daca s-ar intampla ca intr-o zi sa fiu total multumit, as inceta pe data sa mai compun, pentru a eterniza aceasta clipa minunata.�" Identitatea artistica a lui George Enescu prelucreaza cu folos identitatea etnica in compozitii care l-au facut unul dintre cei mai importanti muzicieni europeni ai secolului trecut si ai tuturor timpurilor. Ritmurile muzicii populare romanesti, in care vedea o expresie reusita a balcanismului si a latinitatii, nu sunt prelucrate doar in "�Poema romana�" sau in cele doua rapsodii romane. Spre sfarsitul vietii, a explicat ca nu a cautat sa inventeze un limbaj nou, ci sa se exprime in cele existente, mai mult decat suficient. Si a concluzionat: "�Originalitatea se obtine numai atunci cand nu o cauti�" Prezenta lui George Enescu in tara de la portile Orientului a fost, de fapt, neincetata. Tot asa au fost eforturile de initia o natiune in muzica. Cum? Dirijand multe concerte la Ateneul din Bucuresti, initiind campania de fondare a Operei Romane, concertand in spitale in Primul Razboi Mondial, formand o orchestra filarmonica la Iasi, prezidand Uniunea Compozitorilor Romani si, mai tarziu, inaugurand Opera Romana si devenind membru al Academiei Romane. La inaltimi de neatins Premiera mondiala a operei�"�Oedip�", la care lucrase mai bine de 10 ani in conacul de la Tescani si in Vila "�Luminis�" de la Sinaia, a avut loc la Grand Opera din Paris in martie 1936, luna in care compozitorului roman i se decerneaza titlul de Comandor al Legiunii de Onoare Franceze. Pentru autor,�"�Oedip�" era cea mai importanta creatie. Presa a publicat a doua zi cronici elogioase, semnate de specialisti de renume. Destinul international al operei a fost intrerupt de cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Cat despre cariera de violonist de neuitat, partener pentru interpreti ca Pablo Casals (pe care il numea "�cel mai nobil dintre muzicieni�"), David Oistrach, Yehudi Menuhin, Alfredo Casella, Richard Strauss, ea a continuat pana in ultimii ani de viata, in paralel cu activitatea de dirijor (al Filarmonicii din New York, de exemplu, pentru mai multe stagiuni) si cu cea didactica. Yehudi Menuhin, violonist desavarsit, cu siguranta cel mai cunoscut discipol al lui Enescu, isi descria maestrul astfel: "�Pentru mine, Enescu va ramane una din veritabilele minuni ale lumii. Caracterul sau si figura sa sunt gravate in sufletul meu ca un arbore sau un munte din Sinaia. Radacinile puternice si nobletea sufletului sau vin din propria lui tara, o tara de inegalata frumusete.�" In posteritate, in istoria muzicii si a Romaniei de elita, imaginea lui George Enescu nu s-a estompat si nu s-a alterat nicicand. Ajunsa la inaltimi de neatins, muzica lui este de neclinit din ierarhia universala.

Dana IONESCU