Si totusi, mult invocata identitate europeana este o sintagma ce are sens in cateva zone ale urbei lui Bucur. Iata un exemplu: din strada Lipscani, a carei descurajanta infatisare prezenta am descris-o saptamana trecuta, trecatorul poate merge intr-o zona desprinsa din timp, numita Hanul cu Tei, cunoscuta azi artistilor plastici, negustorilor de antichitati, liceenilor si studentilor care se indeletnicesc cu artele frumoase, amatorilor si colectionarilor de arta. Daca in putinele magazine de antichitati sau galerii bucurestene nu ati gasit un patefon, un set de tacamuri de argint care sa se aproprie de centenar, un lornion, o cutie de tutun, o papusa de portelan, vreun scaun Biedermeier sau un covor oltenesc, puteti incerca la Hanul cu Tei. "Hanul" de azi E surprinzator ca fostul han, care se intinde intre strada Lipscani si Blanari, de care este separat prin porti grele de fier forjat, a scapat de interludiul comunist, dornic sa le niveleze pe toate. In sinistrele decenii incheiate in 1989, Hanul cu Tei a fost un adapost pentru haine si bijuterii mai occidentale si mai scumpe si, in general, pentru obiecte de vestimentatie care nu se incadrau in peisaj. Parasit dupa Al Doilea Razboi Mondial, locul a fost renovat dupa 1963, iar in 1965 i-a revenit Uniunii Artistilor Plastici. A fost, in felul acesta, o sfidare a prezentului. Tot o sfidare este si azi, dar in alt sens. Acum sfideaza uniformitatea, ca sa nu zic uratenia, din jur sau personalitatea din ce in ce mai palida a locurilor intre care supravietuieste. Hanul cu Tei este sfidator pentru ca si-a pastrat infatisarea foarte aproape de ce cea din secolul XIX, vremea nasterii si gloriei sale. Ce e de vazut in acest discret spatiu in zilele noastre? Un sir de galerii de tablouri, obiecte de ceramica si antichitati, spatii expozitionale cu vanzare, magazine in care sa vand uneltele clasice al pictorului, pensule, panze, acuarele si uleiuri, precum si materiale moderne cu care lucreaza azi artistii vizuali. Practic, toate camerele fostului han, gazduite in cele doua cladiri, acum cu parter si etaj, separate de o curte spaniola, lata cat sa poata intra o caruta, sunt acum spatii dedicate obiectelor de arta. Locul este frecventat de romani care revin din cand in cand in tara, de straini, de tineri in cautare de materiale ieftine de pictura, de fotografi de arta si de tineri executanti de grafitti, care nu rezista tentatiei de a plasa zidurile de secol XIX in timpul prezent. Galeria de Arta si Antichitati Hanul cu Tei (www.hanulcutei.ro), cea mai mare din Romania, inteleg, o gasiti la etaj. Are clienti dintre cei mai alesi, caci in afara de colectionari si amatori de raritati in materie de tablouri, mobilier si alte obiecte de interior, este un furnizor al ambasadelor si al diverselor firme din strainate. Iar Casa de Licitatie cu acelasi nume tranzactioneaza obiecte din mai multe categorii: mobilier, covoare, tablouri, icoane, sculpturi, bijuterii, sticlarie, portelanuri, artizanat, bronzuri, alama, alpaca, antimoniu, lampi, ceasuri, aparate de fotografiat, documente vechi, decoratii vechi, medalii, insigne, gramofoane, papusi din lemn-ceramica si portelan, vitralii, lambriuri, arme, obiecte de cultura, obiecte de folosinta sau decorative. Plimbandu-ma recent in aceasta parte a Hanului cu Tei, m-am bucurat sa vad proprietari de magazine de arta parca desprinsi dintr-o piesa de teatru sau de pe pelicula, adica intr-o vestimentatie care adauga si ea o tusa la atmosfera locului. Dar, spre placerea unora si neplacerea altora, multi dintre cei care misunau pe-acolo mi-au parut a nu avea a face cu locul in nici un fel. Hanul de ieri A fost intr-adevar un han, care gazduia marfurile si negustorii veniti de la Lipsca (adaptarea romaneasca veche a numelui orasului Leipzig, de unde se aprovizionau), construit de 1833, in apropiere de Hanul lui Manuc, Hanul Gabroveni si Palatul Voievodal, azi o mostra de arhitectura romaneasca veche. Pe vremuri, avea Hotelul Kiriazi la rasarit. Stapanii locului au fost Anastasie Gheorghe Hagi Polizu si Stefan Popovici. Initialele A.P. si S.P. le gasiti si azi pe stucatura ornamentata de deasupra gangului de la intrare. In secolul al XIX-lea, cladirea propriu-zisa, alcatuita, ca si azi, din doua corpuri separate de o curte cu tei, gazduia pravalii, toate construite pe pivnite adanci, cu bolte mari, inca vizibile, apartinandu-le celor mai renumiti negustori de argintarie si matasuri ai Bucurestiului sau celor mai buni croitori. Un astfel de negustor de rasa era Niculae Kiriloff, care aducea blanuri din Rusia, intemeind mai tarziu o lipscanie (magazin de manufactura) en gros. De atunci, nu s-au schimbat multe. Locul isi mentine demn o anume autenticitate, fiind, fara-ndoiala, cel mai bine pastrat fost han din capitala. Celelalte, in afara de Hanul lui Manuc, intrat acum intr-o noua epoca, au cam disparut. Vechiul nu e prafuit la Hanul cu Tei, iar noul a patruns foarte putin. Chiar daca s-a insinuat si prin vreo icoana kitsch care e de vanzare, din fericire noul n-a fost fertil. De fapt, n-a invins acel spirit al timpului care impregneaza definitoriu Hanul cu Tei. Iar vechiul, chiar daca reprezentat si prin forme la limita dintre bunul si prostul gust (cum e bibeloul, nu�?), a reusit sa isi pastreze personalitatea, fara sa para artificial cand e privit cu ochii prezentului.

Dana IONESCU