Patru actori importanti ai teatrului romanesc si unul dintre regizorii cei mai premiati ai momentului isi dau intalnire pe afisul Teatrului Metropolis din Bucuresti. Spun pe afis, intrucat nu la toate reprezentatiile toti cei patru actori pot fi vazuti pe scena. Mariana Mihut, Mircea Albulescu, Claudiu Bleont, Marian Ralea (in versiunea vazuta de mine, fara Marian Ralea) si regizorul Mihai Maniutiu propun o suita de povesti cu si despre Rau, in spectacolul 'Eseuri despre banalitatea raului', construit dupa patru texte semnate de scriitori diferiti, Brigitte Schwaiger, Belu Zilber, Vladimir Sorokin si Mihai Maniutiu. Mai multe partituri Fetele Raul este prezent langa noi sau in noi, este tentatia noastra permanenta, este microbul cu care ne nastem si pe care-l crestem toata viata, il mostenim genetic si-l 'daruim' mai departe. Nu e nici viciu, nici vina, este un dat al firii. Cam asa ar suna, in cateva cuvinte, justificarea montarii spectacolului de la Metropolis despre 'banalitatea raului'. Trei actori vin pe rand in fata publicului si isi spun istoria, in acelasi decor, creat de Cosmin Ardeleanu, protagonistii nu se intalnesc niciodata pe scena, fiecare isi dezvolta partitura solitar, iar ordinea intrarii in scena nu este deloc intamplatoare. Maniutiu construieste spectacolul gradand tensiunile, dozand bine trairile, de la Raul transformat in nebunie duioasa, la Raul perfect asociat cu prostia, cu ne-intelegerea. Alaturarea celor trei texte isi propune sa arate multiplele fete ale Raului, incercand doar sa orienteze lumina reflectoarelor pe radacinile lui adanc infipte in pamantul lumii, fara sa-si propuna sa le smulga. A nu fi arian Primul monolog, "Fuhrer, la ordin", al Marianei Mihut, dupa un text de Brigitte Schwaiger, este, probabil, si cel mai emotionant, in deschidere regizorul optand deloc intamplator pentru acest moment scenic, in care Raul se dizolva in nebunie si devine induiosator. Femeia care a pierdut totul pentru vina suprema de a nu fi fost ce trebuia sa fie, ariana, isi asuma hotarat suferinta, Raul, starea de vinovatie si le investeste cu caldura amara a nebuniei. Martirizarea raului este, poate, meritul cel mare al regiei, care isi transforma personajele in victime ale lumii in care ele insele si-au raspandit otrava. Iar femeia (atat de diabolic de duios interpretata de Mariana Mihut), care a pierdut totul, care a platit totul cu viata si idealurile ei, care a alimentat atat de 'frumos' Raul, fara sa primeasca nimic in schimb, ar putea fi cel mai bun exemplu pentru firescul sub care rautatea circula prin lume. A fi securist Cea de-a doua treapta a Raului este completata de Maniutiu, pastrand decorul, de intrarea in scena a securistului, interpretat de Mircea Albulescu, in textul "Tinerete fara batranete, o adaptare dupa memoriile lui Belu Zilber. Dincolo de jocul cu vocea din care Mircea Albulescu a facut o istorie personala, interpretarea lui aduce in prim-plan un personaj care s-a transformat pe sine in instrument al raului. Munti de dosare in spatele carora se ascund istorii ale oamenilor, vieti distruse dupa bunul plac al unei singure persoane si o 'spovedanie' fara urma de cainta. Cam asa s-ar rezuma cel de-al doilea monolog. Raul atinge deja forme mai subtile, omul devenit instrument al unui aparat de stat opresiv dintr-o slabiciune - curiozitatea - se transforma treptat intr-o voce metalica, fara trup si fara sentimente, care stabileste dupa bunul plac viitorul si trecutul indosariatilor. Strabatand incrancenat un drum inapoi, personajul lui Mircea Albulescu, reuseste imposibilul: convinge de nevoia de a fiinta in si prin Rau. A fi 'barbat adevarat' Ultimul monolog, "Cuvant de pomenire", adaptare dupa Vladimir Sorokin, produce insa un vag dezechilibru. Interpretat de Claudiu Bleont, un impotent dispus sa ucida si sa se lase violat pentru a deveni 'barbat adevarat', personajul lui Sorokin nu este suficient de bine justificat scenic. Ajungand aproape de o ultima etapa a raului, asa cum si-a gandit Mihai Maniutiu spectacolul, acel Rau care se naste din iubire, dar si din frustrare, cel de-al treilea personaj coboara adesea in derizoriu. Fara sa constientizeze pana la capat drama pe care o traieste, personajul lui Bleont isi pierde din profunzime si aluneca adesea in ilar. Drama tanarului impotent starneste hohote de ras in sala, interpretarea actoriceasca fiind prea mult centrata pe exteriorizare. Iar explicitarea (si scenica - sicriul cu excrescenta in forma de penis -, si actoriceasca) fiecarui gand si fiecarui cuvant anuleaza o parte din efectul primelor doua constructii scenice.

Monica ANDRONESCU