Istoria Kosovo este insa putin cunoscuta. Nu putem vorbi, desigur, de o istorie kosovara decat de la recunoasterea internationala a statelor moderne - Iugoslavia si Albania - asa cum se procedeaza in dreptul international pentru orice revendicare teritoriala. Kosovo: recunoasterea oficiala a Iugoslaviei si a Albaniei In primul razboi balcanic (1912), Albania a fost atacata de Muntenegru, Serbia, Bulgaria si Grecia. Albania era pe atunci aliata Imperiului Otoman. La "Conferinta Ambasadorilor" de la Londra (1913) - prezidata de Sir Edward Grey, ministrul britanic de Externe - Serbia a capatat suveranitate asupra Kosovo, suveranitate pe care si-a mentinut-o pana in ziua de azi. Anterior, Kosovo a apartinut puternicei dinastii sarbe, Nemanjic, timp de 200 de ani - provinicia fiind, dealtfel, cunoscuta si sub numele de "Vechea Serbie", leagan al culturii sarbe si important centru ortodox. In 1398, in batalia de la Kosovo Polje (Campia Mierlei), Serbia si aliatii sai au fost invinsi de Imperiul Otoman, si Kosovo a devenit spatiu otoman. In aceste conditii, albanezii (in mare parte musulmani) au inceput - mai ales din secolul XV - sa penetreze provincia, cu ingaduinta Inaltei Porti, care le-a recunoscut "suveranitatea" asupra provinciei in 1489. Sarbii ortodocsi au fost nevoiti sa migreze spre nord, "centrul de gravitate" sarb mutandu-se din Kosovo la Belgrad (secolul al XVIII-lea). Aceasta deplasare, fortata, este cunoscuta in istorie drept "marea migratie sarba". Cum, prin plecarea sarbilor, Kosovo devenise subpopulat, au fost atrasi aici albanezi care au luat pamanturile si casele sarbilor emigrati. Abia primul razboi balcanic, din 1912, a permis armatei sarbe sa recucereasca Kosovo si sa intre in Pristina. Tratatul de la Londra (mai 1913) a recunoscut apartenenta provinciei Kosovo la Serbia si a Metohiei la Muntenegru. Totodata, Tratatul de la Londra recunostea oficial Albania ca stat. In primul razboi mondial, Albania a fost aliata cu Austro-Ungaria, care i-a invins pe sarbi si a intrat in Kosovo. Multi albanezi s-au alaturat atunci armatei austro-ungare si au inceput o campanie de epurare etnica contra sarbilor. Peste 100.000 de sarbi si-au parasit proprietatile din Kosovo si au migrat, din nou, spre nord. Conflictul dintre sarbi si albanezi in Kosovo a atins un punct culminant, fiind marcat de atrocitati reciproce. La sfarsitul primului razboi mondial, prin tratatele de pace (1919-1920), s-a recunoscut Iugoslavia ca "Regatul slovenilor, croatilor si sarbilor", cu o monarhie constitutionala, in componenta careia au fost integrate doua provincii autonome: Voievodina si Kosovo. Asadar, Kosovo a fost recunoscut - din nou - ca parte a Serbiei. Iugoslavia avea in acel moment 12 milioane de locuitori, din care doar vreo 400.000 erau albanezi. Albanezii din Kosovo nu s-au resemnat, insa. Ei s-au adresat "Ligii Natiunilor" cerand ca provincia Kosovo sa fie alipita Albaniei. Cererea le-a fost respinsa. O miscare armata - "kaciak"- a inceput sa desfasoare actiuni de subversiune contra Constitutiei iugoslave. Exterminarea sarbilor din Kosovo in al doilea razboi mondial In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Germania a atacat Iugoslavia pe 6 aprilie 1941. Si a cucerit-o pe 17 aprilie. Dar s-a confruntat, in continuare, cu doua redutabile miscari de rezistenta: una monarhista, a "cetnicilor" condusi de generalul de aviatie Drajen Mihailovic; cealalta, de sorginte comunist/kominternista, condusa de "croatul" Iosif Broz Tito. Gherila sarba a blocat in Iugoslavia circa 700.000 de militari germani, intarziind cu peste o luna operatiunea "Barbarossa"(atacarea URSS de catre Hitler). Astfel ca germanii au fost siliti sa dea bataliile decisive din fata Moscovei si a Stalingradului in plina iarna. Croatia s-a proclamat "stat national fascist" si s-a aliat cu Germania. Slovenia si Muntenegru au fost anexate de Italia. O mare parte din Kosovo a fost ocupata de Albania, aliata cu Germania. Circa 100.000 de albanezi musulmani au fost adusi ca sa populeze provincia. Sarbii au fost hartuiti sau masacrati de albanezi, astfel incat cei mai multi au fost siliti, pentru a treia oara, sa emigreze spre nord. In 1940, Partidul Comunist din Iugoslavia - la sugestia Kominternului - a constituit "Republica Taraneasca Kosovo", care a ramas insa doar pe hartie. In 1943, la Mulje s-a format un comitet pentru "Salvarea Albaniei", care a stabilit crearea unui stat albanez unificat, incluzand si Kosovo. In anii razboiului, sarbii din Kosovo (ca si muntenegrenii) au facut obiectul atrocitatilor unitatii SS "Skandeberg", formata din soldati albanezi. De o cruzime rara, s-a facut remarcata militia albaneza "Vulnetari". Se estimeaza ca, in urma atrocitatilor comise de albanezi in timpul razboiului, au fost masacrati circa 40.000 de sarbi, alti 100.000 emigrand fortat. Tito a interzis reintoarcerea sarbilor in Kosovo La sfarsitul razboiului, Iugoslavia a fost ocupata de Armata Rosie, care a impus regimul comunist al lui Tito, eliminand astfel complet miscarea de rezistenta a ofiterilor "cetnici" monarhisti. Kosovo a capatat sub regimul Tito statutul de "regiune autonoma", in 1946. De remarcat, regimul "croatului" Tito nu a permis nici un moment reintoarcerea in regiune a sarbilor refugiati in anii razboiului. In schimb, din Albania vecina continuau sa soseasca valuri-valuri de emigranti, atrasi de nivelul de trai mult mai ridicat din Iugoslavia. Ceea ce a influentat decisiv balanta etnica si religioasa a regiunii. Doar intre 1961 si 1971, procentul albanezilor din Kosovo a sarit de la 67% la 74% din totalul populatiei. Sapte procente in numai zece ani. In 1981, albanezii constituiau 77% din populatia kosovara. Din 1974, Constitutia Iugoslaviei garanta provinciei Kosovo dreptul la "auto-guvernare". Imediat, programa scolara a fost aliniata la cea din Albania vecina. In 1978, albanezii din Kosovo au marcat o suta de ani de la prima "Liga din Prizren", ceea ce a contribuit la o recrudescenta a sentimentului nationalist albanez. In 1878, cu sprijinul Imperiului Otoman, reuniunea de la Prizren a stabilit caile prin care urma sa se faca islamizarea statelor ortodoxe slave si unificarea tuturor teritoriilor unde traiau albanezi (Kosovo, Macedonia si Muntenegru) sub stindardul "Albaniei Mari". Pe 4 mai 1981, moare Tito. Decesul lui Tito a fost perceput de albanezii din Kosovo drept disparitia marelui lor protector. Cel care a interzis dupa razboi sarbilor - alungati din Kosovo de ocupatia albaneza si de atrocitatile unitatii SS "Skandeberg" ori de ale militiei albaneze "Vulnetari"- sa se reintoarca la casele lor. In schimb, a inchis ochii la imigrarea masiva a albanezilor. Explicatia este ca proiectul lui Tito de la sfarsitul razboiului - si adevaratele motive ale schismei cu Stalin - viza crearea unei "confederatii Balcanice" la sud de Dunare, care urma sa cuprinda Iugoslavia, Bulgaria si Albania. Un fel de Uniune Sovietica a Balcanilor! Imigrarea albanezilor in Kosovo venea in sprijinul proiectului sau. De fapt, Tito a creat prima frontiera "spiritualizata" din Europa: cea dintre Kosovo si Albania. Un an dupa moartea lui Tito, albanezii au organizat in Kosovo prima revolta: studentii albanezi de la Universitatea din Pristina aprind "fitilul". Cetatenii sarbi si muntenegreni sunt batuti, casele lor incendiate, magazinele jefuite, bisericile ortodoxe devastate. Universitatea din Pristina devine focarul opozitiei albaneze din Kosovo. Kosovo in anii '80 La violentele albanezilor din Kosovo, reclamate de sarbi, politia nu a luat nici o masura. Acest fapt i-a deteminat pe multi sarbi sa apuce calea emigratiei. Casele parasite si terenurile lor au fost imediat ocupate de albanezi. Sarbii ramasi in Kosovo protesteaza: in 1986 are loc prima contra-manifestare. Intelectualii sarbi, sub egida "Academiei Sarbe de Stiinta si Arte", redacteaza un memorandum, in care solicita revocarea autonomiei provinciei Kosovo. Mai multe grupuri teroriste albaneze din Kosovo se organizeaza in "Libertatea Nationala in Kosovo", organizatie finantata de mafia albaneza, foarte influenta in Occident, care incepe o politica sistematica de violenta si persecutie impotriva sarbilor din Kosovo. In anii '80, presa occidentala consemna, in mod curent, abuzurile comise de albanezi asupra sarbilor in Kosovo: batai, amenintari cu moartea, incendierea caselor, torturi, luari de prizonieri, asasinate, demolari de biserici ortodoxe, violuri etc. Din 1974 si pana la sfarsitul anilor '80, albanezii din Kosovo s-au bucurat de cea mai mare autonomie administrativa si culturala din intreaga lor istorie. Albanezii erau divizati doar in privinta viitorului provinciei. Unii doreau independenta de Iugoslavia. Altii doreau ca albanezii din Kosovo si cei din Macedonia si Muntenegru sa se uneasca teritorial cu Albania, in ceea ce ei numau "Albania Mare". Cand Tito a murit, prim-ministru a devenit Ivan Stambolic. In 1987, locul lui Stambolic a fost luat de Slobodan Milosevici. Acesta considera situatia sarbilor din Kosovo drept "intolerabila". In aprilie 1987, Milosevici a vizitat Kosovo si a declarat sarbilor kosovari, la un miting: "Nimeni nu are dreptul sa va mai molesteze!" In 1990, confruntarile au luat amploare si violentele s-au inmultit. Asa ca, in septembrie 1990, Guvernul sarb a modificat Constitutia, si a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei al carei control administrativ si executiv trecea din mana "guvernului regional" in cea a Guvernului de la Belgrad. Albanezii kosovari au adoptat imediat o Constitutie proprie, a "republicii Kosovo". In 1992, ei organizeaza alegeri ilegale pentru presedintia "Republicii Kosovo" si il aleg pe Ibrahim Rugova pentru functia de presedinte. Alegerile nu sunt recunoscute de Guvernul sarb si nici de vreun alt guvern strain. Anii '90: preludiul razboiului din Kosovo In primavara lui 1991, "Liga albaneza pentru un Kosovo Democratic" numara 700.000 de membri si avea sedii la Z�rich, Stuttgart si Bruxelles, precum si in alte orase europene. Un "Comitet de Organizare a Partidelor Politice Albaneze din Iugoslavia" solicita in septembrie 1991: fie o "republica albaneza", in cadrul Iugoslaviei, care sa-i grupeze pe albanezii kosovari, precum si pe cei din Serbia, Macedonia, Muntenegru; fie un stat albanez, care sa-i grupeze pe toti albanezii din Balcani, in "Albania Mare". In vara lui 1992, albanezii si sarbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalti. La alegerile din decembrie 1992, albanezii au fost insa sfatuiti sa nu vina la vot. Astfel, "Partidul Socialist" al lui Milosevici a castigat alegerile obtinand 47 de locuri, in timp ce "Partidul Radical" a castigat 33 de locuri. Partidul Radical, care exercita presiuni asupra lui Milosevici pentru a rezolva prin forta situatia sarbilor din Kosovo, a pierdut alegerile numai pentru ca albanezii, avertizati, au boicotat scrutinul electoral. Dar colapsul comunismului in Albania, haosul instalat acolo, faptul ca albanezii ucideau in toata Albania "albanezii-comunisti", i-au facut pe albanezii kosovari ceva mai prudenti in afirmarea unificarii cu Tirana. Pentru a-si consolida "drepturile ancestrale" in Kosovo, albanezii din provincie au inceput sa adopte nume ilirice. Acordul de la Dayton a starnit furia albanezilor, pentru ca nu le recunostea vointa de independenta. Prin acest acord nu numai ca se recunostea o "Republica Srpska", dar se decreta ca nici o schimbare a frontierelor iugoslave nu va mai fi pe viitor admisa. Or, sensul intregii lupte a albanezilor din Kosovo era modificarea granitelor Iugoslaviei in favoarea Albaniei. Sperantele ca diplomatia internationala le va rezolva problemele fiind spulberate, UCK a inceput o campanie de terorism impotriva sarbilor kosovari, campanie care a provocat razboiul din 1998-1999. In martie 1998, armata iugoslava a declansat in Kosovo actiuni contra separatistilor albanezi. In lunile care au urmat, sute de albanezi au fost ucisi, si peste 500.000 au fost siliti sa emigreze din Kosovo. La 24 martie 1999 - fara autorizarea ONU - NATO a inceput sa bombardeze Iugoslavia, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari etc.). Bombardamentul NATO din Kosovo, precum si efectele razboiului au determinat multi sarbi si albanezi sa se refugieze in state vecine. Serbia, Macedonia si Muntenegru s-au umplut de refugiati. Vinovat de situatie a fost gasit insa doar presedintele Milosevici, acuzat de "International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia", pentru "crime de razboi". Acordul de pace de la Rambouillet: un esec Bombardarea Iugoslaviei a fost precedata de o tentativa de "solutionare" diplomatica a problemei. La 28 ianuarie 1999, NATO a avertizat Iugoslavia ca va trece la represalii daca nu cedeaza in chestiunea Kosovo. La mijlocul lui februarie a inceput o conferinta de pace la Rambouillet, in Franta, la care au participat aliatii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum si grupurile de albanezi care solicitau independenta. Aliatii occidentali, sustinuti de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un termen de doua saptamani pentru a semna acordul de pace. Amenintand, in caz contrar, cu represalii militare. Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea fortelor armate iugoslave din Kosovo, dezarmarea UCK, o forta de pace NATO in Kosovo (adica pe teritoriul Serbiei), precum si o perioada de trei ani pentru ca Iugoslavia sa acorde independenta provinciei. Appendix-ul B din Acordul de Pace de la Rambouillet includea, insa, prevederi care semanau mai mult cu un armistitiu al Iugoslaviei. El cerea ca suveranitatea nationala a Iugoslaviei sa treaca sub supravegherea NATO. Milosevici a refuzat sa semneze un asemenea Acord. Occidentalii au mutat conferinta de la Paris si au dar un nou ultimatum de doua saptamani Iugoslaviei ca sa semneze Acordul. Au urmat 73 de zile de bombardamente crancene asupra infrastructurii Iugoslaviei, inclusiv cu proiectile pe baza de uraniu saracit. Bombardamentele asupra Iugoslaviei au aruncat economia acestei tari cu decenii in urma. Pe 5 iunie 1999, grupul G-8, cu Rusia pe post de mediator, a semnat o intelegere cu Iugoslavia, care a pus capat bombardamentului. Ambele parti semnatare au facut unele concesii. Belgradul accepta sa acorde provinciei Kosovo o "autonomie substantiala", sa-si retraga din provincie fortele speciale si pe cele paramilitare, sa permita reintoarcerea refugiatilor de orice etnie, si sa accepte prezenta in Kosovo a unei forte militare de supraveghere a intelegerii, in care NATO avea participarea principala. Iugoslavia obtinea in schimb, respectarea integritatii sale teritoriale. Intelegerea mentiona ca provincia Kosovo este parte a teritoriului sarb. Acordul a primit apoi aprobarea ONU, si a devenit "Rezolutia Consiliului de Securitate ONU 1244/1999". Aceasta rezolutie ONU reprezenta a treia confirmare internationala a apartenentei Kosovo la Serbia, dupa "Tratatul de la Londra" (1913) si tratatele de pace din 1919 -1920. Kosovo, dupa 10 iunie 1999 In 2002, Serbia si Muntenegru au raportat ca pe teritoriul lor se mai gaseau 277.000 de refugiati sarbi din Kosovo. La 17 martie 2004, o revolta de proportii a albanezilor din Kosovo s-a soldat cu zeci de morti printre sarbi, incendierea unor biserici si manastiri ortodoxe, si numeroase confruntari intre sarbi si albanezi. Negocieri internationale au inceput in 2006 pentru a stabili un statut final pentru Kosovo. Trimisul special ONU, finlandezul Martti Ahtisaari, si-a inceput activitatea in problema Kosovo in februarie 2006. In februarie 2007, Ahtisaari a prezentat un proiect de statut liderilor de la Belgrad si Pristina, care prevedea pentru provincie o "independenta supravegheata". La inceputul lui iulie 2007, textul - sustinut de SUA, Marea Britanie si mai multe tari UE, a fost rescris de patru ori pentru a satisface exigentele Rusiei, care invoca rezolutia 1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU, ramasa valabila. Rusia, China si cinci tari membre UE au declarat ca nu vor sustine independenta Kosovo. Rusia si China au drept de veto in Consiliul de Securitate al ONU. Intre timp, miscarile separatistilor din Europa si din fostele republici sovietice se pregatesc sa utilizeze un eventual "precedent Kosovo" pentru a cere, la randul lor, independenta.

Vladimir ALEXE