Ziua Logo
  Nr. 4069 de joi, 25 octombrie 2007 
 Cauta:  
  Detalii »
Dialoguri
Am o fire de sinucigas
-- Daca n-as fi scris literatura, m-as fi sinucis demult
Sunt intransigent pana la capat numai cu mine insumi. O bucurie e ca am reusit sa las urme prin aceasta lume literara, ca au fost momente cand mi s-au recunoscut "meritele" (desi nimic nu merita pe lumea asta, nu?), cand am primit un premiu sau mi s-a intins o mana critica. Orice bucurie insa am platit-o cu varf si indesat, asa ca nu-mi mai doresc sa am parte de bucurii. (L.I.S.)
Liviu Ioan Stoiciu, poezia ta incepe din Cantonul 248, un spatiu mirific, de neuitat pentru tine...
Cantonul 248, reper autobiografic, atotprezent in scrierile mele: canton CFR de campie, cunoscut si sub numele de Halta Adjudu Vechi, in sudul Moldovei, aflat la 248 de kilometri de Bucuresti pe linia spre Bacau-Suceava. Un canton devenit din 1951 locuinta de serviciu pentru tata, sef de echipa la intretinere cale ferata, unde eu am copilarit (la 2 kilometri de Adjudu Vechi, comuna in care am mers la scoala pana in clasa a VII-a, si la 4 kilometri de orasul Adjud, unde am terminat liceul teoretic, in 1967), in apropierea varsarii Trotusului in Siret. Aici am fost rasfatat de familia cantonierului, aici am iubit la 11 ani o domnisoara mai mare cu zece ani decat mine, intr-un prepeleac (asezamantul Cantonului 248 era inconjurat de vii, pepenarii, gradini de legume, livezi, proprietati ale taranilor din Adjudu Vechi, pana sa vina colectivizarea) si am scris primele poeme, proze si teatru, aici am "editat" primele mele trei "reviste" (doua, literare si una de informatie publicistica, la fel de naiva) scrise de mana pe file A 3, indoite in doua. Aici, la Cantonul 248 a fost raiul pe pamant in primii ani ai copilariei, pentru mine, cu o ograda plina de comori si de toate animalele domestice, inclusiv de tractiune, de toate pasarile de curte posibile, de unelte agricole... In timp, cladirile semete ale Cantonului 248 au disparut cu desavarsire, furate pana la ultima caramida. Zilele trecute, pe 8 iulie 2007 a murit si tata (la casa lui, in Adjud), la 90 de ani, dupa ce in urma cu trei ani a murit mama mea adoptiva, de care se leaga amintirile Cantonului 248.
A ramas in cartile tale.
Au ramas in cartile mele secvente dintr-o lume reala a Cantonului 248, cu care ma identific, fictiunea pastreaza intacte aceste locuri si vremuri apuse.
Ai parasit totusi Moldova
pentru Bucuresti...
Bucurestiul a fost din prima mea tinerete placa turnanta, aici mi-am ratat primele idealuri personale marete (legate de studii superioare in filologie si filosofie, dar si de idealuri literare, poate si fiindca din 1972 conduceam un cenaclu studentesc la Casa de cultura din strada Mantuleasa, intitulat "3,14"), la 23 de ani, in 1973, avand "la activ" deja doua tentative de sinucidere. M-am insurat insa la Focsani, cu o vranceanca descoperita la cenaclu la Bucuresti (Doina Popa, prozatoare), in conditii sociale limita, in 1975, cand ni s-a nascut un fiu, Laurentiu. Am locuit 15 ani la Focsani, familist. In martie 1990 am parasit presedintia postcomunista a judetului Vrancea (la 22 decembrie 1989 fiind pus cu forta, de revolutionari, in fruntea institutiilor locale ale statului) si m-am mutat la Bucuresti, ales in structurile de conducere trecatoare ale Uniunii Scriitorilor, la noul saptamanal literar "Contrapunct". Urmarea acestor tribulatii locative? Nu mai am un "acasa" al meu, Bucurestiul ma tolereaza indiferent, Focsaniul m-a abandonat, iar Adjudul m-a uitat (sunt un necunoscut aici, chiar daca sunt Cetatean de onoare al acestui oras). E ciudat ca si colegii scriitori (indeosebi cei din "provincie") si critica literara, de cand locuiesc la Bucuresti, ma considera "bucurestean", nu moldovean, desi in cartile mele specificul moldovean iese in evidenta. Bucurestiul e tranzitiv si la masa de scris, imi lasa senzatia ca nu mai am radacini.
Mai ales in publicistica ta, se vede limpede ca ai acumulat nemultumiri si mahniri vizavi de lumea literara...
Publicistica incomoda, fie pentru paginile politice si culturale de ziar, fie pentru revistele literare, "fac" de la Revolutie incoace, crezand sincer ca un scriitor "care se respecta" are si aceasta menire, sa spuna public lucrurilor pe nume, sa aiba opinii, sa ia atitudine. Mi-am tocat 15 ani din viata (cei mai buni pentru scris literatura), de exemplu, la "ziarul lui Ion Ratiu", Cotidianul, unde am scris si zilnic (pana in noiembrie 2004, cand ziarul a fost cumparat de "catavenci" si pus la picioarele presedintelui Traian Basescu, eu fiind inlaturat tacit, stiindu-se ca nu iubesc autoritarismul postcomunist, corectitudinea politica, yesmenii si mercenariatul de presa; ultimul meu articol predat la Cotidianul in noiembrie 2004 insista asupra asemanarii autoritariste Basescu-Lukasenko, de care abia la inceputul anului 2007 a facut caz si premierul Romaniei). Dinspre nemultumirile date de gol prin publicistica legata de lumea literara de azi, nu vad de ce ar putea sa nedumereasca - atitudinile mele sunt insotite de probe. Ma voi opri doar asupra unui aspect public, intr-un an in care se vorbeste de votarea Legii lustratiei. Normal ar fi fost sa fie, primii, scriitorii romani care sa provoace procesul comunismului - nu e o gluma proasta! Au trecut 17 ani de la prabusirea comunismului si de la castigarea libertatii de expresie, si in lumea literara romaneasca se bate pasul pe loc. Totusi, am traversat o dictatura, sunt scriitori care au servit-o, au colaborat in secret sau pe fata cu un regim clasificat oficial azi drept "ilegitim si criminal" (cu PCR si organismul lui de represiune, Securitatea), au fost chiar scriitori-ideologi, in umbra lui N. Ceausescu, si au facut parte din CC al PCR-UASCR-UTC sau din activul de presa al CC al PCR-UASCR-UTC. E consternant ca ne balacim intr-un marasm moral nedemn, ca nu se despart apele de uscat in viata literara romaneasca. Un Mircea Eliade (sa ma refer numai la el, in acest an dedicat lui) e pus la zid pentru colaborarea cu un regim legionar de cateva luni, dar nici un scriitor roman de azi nu-si pune cenusa in cap pentru colaborarea condamnabila cu un regim totalitar rosu de decenii, perfectionat! Recititi macar textele, compromitatoare in cel mai inalt grad, din cartoaiele "Omagii" dedicate de Uniunea Scriitorilor dictatorului Ceausescu si sotiei lui (de care "Raportul Tismaneanu", de dezavuare a comunismului, uita vinovat sa le pomeneasca), si veti vedea ca un Mircea Eliade a fost un dulce copil la nivel de colaborationism. E cu adevarat scriitorul roman o constiinta a natiei lui?
Astept de la tine raspunsul, punand inca o intrebare: are literatura noastra de azi masti ce trebuie date la o parte?
Ne complacem intr-o ipocrizie regretabila. Masca scriitorului roman a fost, este si va ramane pe mai departe literatura, culmea. Cu aceasta masca a "literaturii estetice", scriitorul roman a avut credinta ca se salveaza, ascunzandu-si fata adevarata, aceea a demisiei etice si morale (cu lasitatile si neputintele personale din viata de zi cu zi, in primul si in ultimul rand), desi scriitorul e persoana publica si trebuie sa dea socoteala pentru tot ce face si ce nu face, la o adica. Dupa 17 ani de la Revolutie, e continuata in mod aberant marginalizarea marelui scriitor disident anticomunist Paul Goma, ba chiar si interzicerea semnaturii lui in revistele US! Aceasta e adevarata fata a literaturii romane, masca pusa deasupra ei e legata de legenda cu tot scriitorul roman care ar fi "rezistat prin cultura". Sa fim sobri, fiecare scriitor e altceva. Nici nu mai stim cate masti purtam pe fata, de fapt. Am ajuns sa ne confundam cu aceste masti ale imoralitatii publice, sa nu mai stim care e fata noastra reala.
Este un timp al confesiunii?
Scriitorii se confeseaza permanent in ceea ce scriu, tin jurnale literare la zi si in poezie, proza, teatru, eseu, critica. Azi, scriitorul roman isi redescopera identitatea in jurnal, in confesiune. "Autobiografia" scrisa si publicata are cititori care vor sa se raporteze la o personalitate sau alta (nu numai personalitate scriitoriceasca; confesiunile fostilor condamnati politici, "fie si oameni simpli", sunt cele mai credibile). Las la o parte explozia expunerii in public a rufelor (murdare sau curate). Un scriitor atent isi poate incropi personaje imprumutand biografia altora, citita din aceste jurnale. Nu e nimic blamabil, prin confesiune s-ar putea sa ne regasim in particular.
Intre poezie si audienta este o prapastie.
Cu atat mai mult cu cat se sustine pe mai departe ca romanul e nascut poet (e oniric, contemplativ, "mioritic", atunci cand nu e "mistocar-Mitica" bucurestean; pe cand moldoveanul sta in "asteptare cosmica")... O explicatie ar fi ca poezia romana contemporana a luat-o inaintea cititorilor sai, "care n-o inteleg" (poetul asimileaza, cititorul nu). Vrem sau nu sa recunoastem, postmodernismul (urmas al neomodernismului) "nu are cautare" nici macar intre cititori avizati. Alta explicatie ar fi ca poetii nu stiu sa-si vanda marfa, in vremuri cu economie de piata salbatica, in conditiile in care nici macar televiziunea (cu impact exclusivist, ea a indepartat definitiv cititorii de carti) nu poate ajuta poezia, daca e citita aici, nu are nimeni rabdare sa o recepteze, schimba postul. Personal, cred ca poezia n-a avut public decat atunci cand in ea s-a cautat o supapa conjuncturala (cum a fost in regimul comunist, cu poezia extrem de accesibila, cu mesaj popular, nu aceea valoroasa, care a supravietuit in subteran, estetic-elitista). De altfel, eu m-am resemnat stoic, nu sunt interesat de audienta, scriu poezie pentru sufletul meu (poezia are rol terapeutic): asa mi-a fost scris, sa n-am succes la public.
Liviu Ioan Stoiciu, s-au nascut opere literare cu adevarat mari in comunism?
Dictatura comunista de la noi ar fi trebuit sa nasca opere epice "mari si tari", dar ea n-a facut decat sa relativizeze valoarea. Cu poezia am fost pe treapta cea mai de sus: in anii '80 un Marin Sorescu (autopromovat, tradus in toata lumea, cum numai un Zaharia Stancu a mai facut-o) sau un Nichita Stanescu ar fi putut lua Premiul Nobel pentru Literatura daca regimul comunist insista. Nu numai Romania a avut parte de comunism de tip rasaritean, dar numai Romania a cam ramas pana azi fara un Premiu Nobel pentru Literatura (si fara de scriitori de rang universal). Din nefericire, la romani conteaza doar spiritul de gasca, ii traduci numai pe "ai tai" cand ai bani publici-gramada pe mana. Ne omoara mentalitatea de clan, necritica. Frumos: gastile se traduc pe bani publici, cei singuratici bat din buze...
Te cunosti indeajuns de bine, de cand scrii literatura? Te-ai eliberat de infernul interior?
Stii ca am o fire de sinucigas (asa m-am nascut, gresit) - daca n-as fi scris literatura, m-as fi sinucis demult, negasind nici un sens vizitei mele pe aceasta lume. As putea sa cred ca m-am eliberat prin scris, continuu, de un rau existential funest. Nu sunt insa iubit de scriitori, nu am prieteni, asa ca nu-mi bat capul: eliberarea din interior imi deschide portile unei inchisori in exterior (de aceea m-am si izolat intr-atat, incat declar ca sunt un "calugar la domiciliu"). Nu reusesc sa inlatur antipatia "colegiala" pe care o provoc instantaneu, sa pot sa ma linistesc...
Ai vocatie de politician?
Ai intuitii politice?
Vocatie de politician, nu, in schimb am intuitii politice imbatabile (mi le-am verificat de-a lungul anilor si prin publicistica, nu numai in fata televizorului), am simtul evolutiei vremurilor - chiar daca asta nu ma ajuta la nimic (traiesc de azi pe maine si la 57 de ani, cu un salariu bugetar de mizerie luat de la o revista literara). As fi putut sa ma perpetuez la varful clasei politice din 1990, cand am fost pus cu forta primul pe lista FSN Vrancea la alegeri (aveam aura unui "rezistent" anticomunist, chinuit de Securitate, cunoscut si de la Radio Europa Libera): am refuzat ferm, am preferat sa ma dedic, sarman cu duhul, literaturii. Cat am semnat articole radicale in ziarul Cotidianul, am fost invitat sa intru "fie si ca independent" pe liste electorale la Bucuresti, pe locuri eligibile in partide aflate in Opozitie sau la Putere. N-am fost membru al unui partid niciodata si nici n-am sa accept de aici inainte sa stau la dispozitia vreunui fel de disciplina de partid "batute in cap". Prefer independenta totala, chiar daca e numai paguboasa.
In ultimii ani, in scrisul tau se citeste o mare insingurare. Nu este, de fapt, asta o conditie a supravietuirii ca scriitori?
Poate, daca am trai intr-o lume literara "normala", in care gastile sa nu-si prezinte membrii drept unicii scriitori care conteaza si au valoare... Instinctiv imi vad singur de drum in literatura romana, pariind pe cai verzi pe pereti. Mi-am asumat aceasta batalie cu mine insumi. Teoretic, numai personalitatile singulare se impun prin ceea ce scriu, nu prin "sforile extraliterare trase". In practica insa invingatorii, cat sunt in viata, se numara indeosebi dintre cei ce au spatele acoperit de o gasca, de un interes al unei "organizatii secrete" (glumesc)... Nu ma mai omor cu firea, azi as fi fericit daca as reusi sa-mi public toate cartile aflate in sertar.
Ai totusi si bucurii, nu numai crispari si insingurari.
Bucuria scrierii unui poem, a unei proze nu se compara cu nimic. Vizavi de lumea literara, Dumnezeu cu mila: am invatat lectia, nu-mi citeste lumea asta literara cartile, "nu i le citesc nici eu", nu ma respecta, "n-o respect nici eu", nu ma saluta, "n-o salut". Imi ajunge daca sunt lasat in pace (dar nu sunt lasat, si atunci reactionez pe masura). Incerc sa-mi menajez nervii si sa nu-mi viciez criteriile de selectare, sa iau scriitorii si operele lor asa cum sunt, fiecare fiind lasat de Dumnezeu sa fie asa cum e, chiar daca nu ajung nicaieri cu toleranta.
Cum vezi literatura intr-un apropiat sau indepartat viitor?
Am ajuns sa visez ca literatura e trecuta in codul genetic al celui care o scrie, ca ea se scrie singura, ca e un dat nativ, ca e "comandata" (schimbarile de paradigma au legatura cu acumularile ADN mostenite) si ca e incontrolabila. Vremurile se strica de aici inainte (2008 e trecut in regim razboinic mondial devastator de Nostradamus, apar carti documentare despre apocalipsa sau transmigrarea spirituala din 2012; ia-o ca pe un avertisment literar), e normal sa avem parte de o literatura a disperarilor, care ar putea fi scoasa la liman de literatura ludica!
Numeste macar un scriitor roman in care crezi.
Scriitorii romani in care cred sunt morti, incepand cu Eminescu, lor le aprind lumanari, la ei ma rog atunci cand imi e greu, sa ma mai incarc energetic. Scriitorii romani in viata sunt geniali cu totii si nu au nevoie de adeziunea mea la opera lor, nici sa cred in steaua lor morala.
Iolanda Malamen
 Afisari: 729  |  Tiparire pagina  |  Tiparire articol (optimizat)  |  Trimitere pe e-mail 
A r h i v a
 Top afisari / comentarii 
 Falimentul selectionerului Gigi (3506 afisari)
 Un baptist orthodox (3314 afisari)
 Misterul mortii lui Edgar Allan Poe (2855 afisari)
 Constitutia, hartia igienica a presedintelui tarii (2787 afisari)
 Azi e Ziua Regelui (2581 afisari)
 George Bush avertizeaza: Romania, in raza rachetelor iraniene (648 afisari)
 Isteria Elodia: Inarmat, a intrat la un procuror sustinand ca are probe despre caz (465 afisari)
 Surprize, surprize: Basescu s-a dus la lansarea candidatilor PSD pentru euroalegeri (436 afisari)
 AC Milan - Sahtior 4-1 (315 afisari)
 Martirii nasaudeni din secolul al XVIII-lea vor fi canonizati (279 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2007 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.02390 sec.