Valentin HOSSU-LONGIN 

Primul om care mi-a vorbit despre echipa Noii Zeelande a fost artistul poporului George Vraca, directorul Teatrului "Nottara", interpretul fin si melancolic al lui Ovidiu din piesa "Fantana Blanduziei", de la inceputul anilor '60. Ii solicitasem un interviu (publicat in revista clujeana "Tribuna", nr. 45 din 9.XI.1961), despre raportul sport-arta, deoarece aflasem ca a jucat rugby, pana la nivelul primei noastre echipe nationale, cochetand si cu fotbalul. Se intorsese de la studii pariziene, unde-si impartea talentul actoricesc cu cel de pe terenul cu hasuri, aducand cu el, in Bucurestiul Regatului Romania Mare, si alti tineri intelectuali impatimiti de jocul cu balonul oval. Cine sa-si imagineze ca acest artist, ajuns la varsta senectutii, fusese, in urma cu trei-patru decenii, un focos inaintas, de linia a III-a, care patrundea, conform presei vremii, printre adversari cu dezinvoltura, producand panica si incantand tribunele prin sarjele in viteza si placajele de ultim moment... Ii solicitasem parerea inaintea meciului Franta - Romania, de la Bayonne (scor 5 - 5), dupa ce, in anul precedent, la Bucuresti, echipa noastra invinsese cu 11 - 5 si se pregatea, pe buna dreptate, sa fie admisa in "Cupa celor 5 natiuni". Spunea maestrul ca nationala franceza, pe care o urmarea de multa vreme, "a fost pur si simplu zdrobita in turneul de la Antipozi, mai ales de catre Noua Zeelanda, insularii fiind, de cativa ani, pe cea mai inalta treapta a rugby-ului mondial, invingandu-i si pe australieni si pe sud-africani, chiar si pe englezii inventatori ai acestui sport barbatesc, britanicii ducandu-l in tot Imperiul, odata cu legea fundamentala NU LOVI PE CEL CAZUT LA PAMANT, chiar protejeaza-l, pentru ca-n faza urmatoare poti fi in aceeasi situatie!" Rugby-ul este un sport atipic: are balonul oval, spre deosebire de celelalte jocuri cu mingea, foloseste si mana si piciorul, paseaza numai in spate, pentru a inainta, placheaza dur purtatorul de balon, care se poate apara, punctele se obtin diferit, de la eseu, transformare, lovitura de pedeapsa sau dropgol. Barbatii acestia duri sunt cei mai "fair play", prieteni si inainte si dupa meci, dar necrutatori pe teren. La ei, rivalitatea nu inseamna dusmanie, acest precept invatandu-l inca de la primele antrenamente-lectii luate din adolescenta, in tarile cu traditie, unde rugby-ul este a doua natura a baietilor, cu competitii intre clasele primare pana la facultate si armata. Ei trebuie sa stie: sa cada, sa rabde si sa creada, formandu-se ca adevarate caractere. Fara casti si aparatori metalice (precum in hochei sau fotbalul american), in miile de ore de antrenament si meciuri, ei baga sanatate in trupuri si-si pastreaza sufletul curat. De aceea, se zice ca rugby-ul este o repriza de viata! Spunea maestrul George Vraca, in 1961: "Ma voi opri insa asupra unui aspect mai rar discutat. Este vorba de partea psihica, de pregatirea morala a jucatorilor. Vedeti, in sport este ca si in arta. Daca nu depui suflet, daca nu exista un moment de exaltare, atunci totul este facut numai pe jumatate (...). In asemenea momente, echipa nu mai este decat multiplicarea unui jucator, iar acesta nu este altceva decat materializarea unei pasiuni! Pentru asta, iti trebuie o deosebita puritate sufleteasca si in special acurateta pentru ceea ce vrei sa realizezi!" P.S. Daca, in rugby, toate abaterile de la norma sunt aspru sanctionate, in viata publica/politica tocmai celui cazut/umilit i se aplica "suturi" de nimeni arbitrate.