Ion SPANU 

Intr-una din emisiunile mele din campania electorala din 2004, timp de patru ore, l-am avut ca invitat, in direct, pe Traian Basescu, caruia i-am spus, chiar de la inceput, ca este favoritul meu la functia de presedinte. Multi dintre colegii din presa de atunci l-au purtat pe brate spre o victorie in care nu mai credea nimeni. Pe vremea aceea, Vladimir Tismaneanu publica un interviu urias cu Ion Iliescu, Gabriel Liiceanu ii numara ouale lui Nastase, Mircea Mihaies scria despre "orgoliile mitocanesti", "proasta crestere" si "nerusinarea" lui Traian Basescu, iar H.-R. Patapievici scria ca Romania este un "cur" (scuzati expresia, chiar daca nu-mi apartine). In numai doi ani si jumatate, breasla gazetarilor, din care fac si eu parte, a devenit o adunatura de "nesimtiti", de "tigani imputiti" sau de sclavi pe plantatiile "mogulilor", in timp ce Tismaneanu redacteaza condamnarea comunismului, Patapievici si Mihaies conduc Institutul Cultural Roman si Liiceanu este seful elitei intelectuale care gireaza limbajul metafizicii gregare. Schimbarea aceasta de paradigma in comportamentul prezidential mi se pare suspecta si episodul de la Constanta ar putea fi inceputul unei deconstructii care sa arate cum se naste stilul dictatorial. Daca, in ziua referendumului, iesirea presedintelui a fost motivata de stresul campaniei, intamplarea de la malul marii s-a nascut firesc, natural, in plina baie de multime. Aruncarea cu seninatate catre ziaristi a etichetei "sunteti nesimtiti" pare sa se fi nascut in laboratoarele de imagine ale Presedintiei, in care se calca pe picioare specialistii Dasein-ului, care experimenteaza limbajul crud al omului recent. Traian Basescu nu jigneste ziaristii pentru ca "asa ii este felul", ci pentru ca i s-a spus ca poporul are nevoie de victime, pe care sa le sfasie cu bucurie. Asa a facut si Ion Iliescu, cand ne-a etichetat, in 1990, drept "golani" in Piata Universitatii, generand ura admiratorilor sai. Presedintele stie bine ca daca, prin absurd, ar spune la televizor ca blondele sunt un pericol social, acestea ar fi huiduite a doua zi in plina strada. Omul aflat la Putere stie ca, atunci cand este pe valul simpatiei populare, cuvintele sale au o greutate inimaginabila, iar Traian Basescu este un maestru al speculatiilor profitabile. Dumnealui stie ca, atunci cand ii va veni sorocul scaderii popularitatii, nu se va putea bizui pe laudatorii de astazi, care vor deveni cei mai aprigi acuzatori, si incearca sa decredibilizeze de pe acum o breasla care, la momentul potrivit, se va alatura altcuiva. Incep sa cred ca Traian Basescu nu ne uraste sincer, ca totul este un joc bine instrumentat, la capatul caruia se afla un procent electoral. Altfel, imi este greu sa cred ca, in prezenta lui Gabriel Liiceanu, care a scris asa de frumos despre Siegfried BMW, ar putea sa justifice un limbaj atat de grosolan! Aflat la jumatatea mandatului, Traian Basescu ar trebui sa renunte insa la aceasta strategie, caci vor veni vremurile analizelor politice de substanta si, oricat de mari ar fi eforturile pentru crearea analistilor pozitivi din presa, lumea va deschide ochii tot cu ajutorul lui Ion Cristoiu, Sorin Rosca Stanescu, Cornel Nistorescu sau Cristian Tudor Popescu. Nu stiu daca presa este un act de cultura, dar, in mod sigur, exista o cultura a presei care nu se invata peste noapte. Sa fii cainele de paza al societatii, in permanenta opozitie cu Puterea, este un subiect ratat de Heidegger sau Corbin. A fost insa experimentat tragic de Eminescu.