"Comosteni, sudul Olteniei, locul nasterii. De pe la 1830 aproape toti stramosii in linie paterna au fost dascali de tara. Toti pasionati de meseria lor. Inainte de aceasta data au fost fierari, podgoreni, pravaliasi. La fel de pasionati. O parte din ei erau armani veniti din Muntenegru. Dinspre partea mamei a existat un preot turc, convertit la ortodoxism, pe la 1780. Ceilalti au fost geambasi." M-a sedus aceasta minibiografie a scriitoarei Doina Rusti, autoare printre altele a unui foarte recent roman "Zogru", aparut la editura "Polirom". Doina Rusti nu contrazice tiparele a multor scriitori din ultimele generatii: aceeasi disponibilitate si aplomb intelectual, aceeasi intindere a informatiei, aceeasi incapatanare in cautarea unor rezolvari culturale, aceeasi (re)valorizare a unor arhetipuri. Are totusi ceva ce o singularizeaza in haloul asta al prozei tinere: o vocatie a povestirii, a povestirii care se repara pe sine intr-o lume care a uitat nu numai cum iese fumul din cosul de pe casa, nu numai mirosul fragilor sau inaltatul zmeelor de hartie, ci a uitat de obarsie si de istorisire. Doina Rusti istoriseste cu talc si mare har, fara spaima ca-i fuge prezentul de sub picioare. Cartile ei: "Dictionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade" (1997), "Presa culturala" (2002), "Enciclopedia culturii umaniste pentru oameni grabiti" (2004), "Mesajul subliminal in comunicarea actuala" (2005), "Omuletul rosu" (2004), "Zogru" (2006) si alte cateva, epuizate de pe rafturile librariilor, o situeaza in prim planul literaturii de ultima generatie. Doina Rusti, dupa "Omuletul Rosu", "Zogru" este al doilea tau de fictiune, aparut de curand la "Polirom", cu o prefata de Ioan Grosan. Este in el minutios si expresiv detaliata o intoarcere la arhetip, o cautare a implinirii spirituale. Este o poveste (sa o numesc asa), captivanta si foarte bine scrisa. Mi-am dorit foarte mult sa scriu o poveste incheiata, in aceasta perioada in care epicul este bulversat si in care se poarta povestea fragmentata, cu final deschis. Aceasta dorinta s-a materializat in scrierea cartii in care este vorba despre un spirit si despre cautarile lui intr-o lume romaneasca in care el isi gaseste nu doar locul, dar si implinirea spirituala. Experienta mea a insemnat in primul rand o intoarcere la arhetipuri esentiale, precum: omul negru, fiinta diabolizata, vampirul, s.a.m.d., de pe pozitiile actuale marcate de idealul deconstructiei si al participarii la fictional. Incepe fictiunea sa se reaseze pe pozitiile de forta literara, de pe care a cam fost detronata de literatura confesiunii, a memoriilor? Eu asa cred. Ne aflam intr-un moment in care oamenii sunt avizi de intamplari adevarate, dar in acelasi timp plictisiti de biografii si de marturisiri. Cititorul vrea sa participe in masura in care o face pe Internet, adica de pe pozitiile anonimitatii, dar in nici un caz nu este dispus sa asculte fara sa intervina. De aceea, eu cred ca o poveste incheiata si clasic scrisa il stimuleaza pe acest tip de cititor, punandu-l in relatie cu aceleasi bucurii pe care le traieste scriitorul, cand nu-si aroga si rolul de personaj. In alt sens, este un timp al povestii si pentru ca ne aflam cred eu, la sfarsitul perioadei de avangarda in ceea ce priveste mesajul ei. De acord ca va mai dura aceasta insurgenta fata de poveste, dar fara sa mai aduca ceva in plus in ceea ce priveste mesajul. Crezi in cititorii momentului? Au ei nevoie de ceea ce se publica? Sau ne iluzionam in chip naiv? Ce ecouri ai in sensul asta? Sunt extrem de multi oameni care seamana cu mine, care simt ca mine si care ma citesc sau ar putea sa ma citeasca pentru ca se regasesc estetic in tipul meu de scriitura. In afara de "ecourile" criticii, am primit si primesc mereu email-uri de la diversi cititori care vor, aproape unanim sa afle daca nu cumva m-au cunoscut candva. Or, acesta este un semnal pentru mine ca nu sunt singura care iubeste povestea. Nu esti singura, bineinteles, dar cum literatura nu este chiar intr-un moment de maxima gratie, orice aparitie editoriala aduce cu ea si un anumit risc. Sa lasam asta si sa vorbim despre proza tanara a ultimului deceniu, proza din care fac parte si cele doua romane ale tale. Ma simt foarte bine in generatia actuala de scriitori, deoarece non-conformismul lor ma stimuleaza, dar in acelasi timp ma simt inca legata si de optzecisti, prin cateva obsesii deconstructiviste. De pilda, in "Zogru", am pornit de la mituri binecunoscute pe care am incercat sa le demontez cu mijloacele postmodernismului, insa sub impulsul prozei tinere am adoptat un discurs narativ in consens cu notatia si chiar cu marturisirea, uneori. In roman, chiar apare un scriitor din generatia 2000, iar povestea lui ca personaj ilustreaza si atitudinea mea fata de literatura actuala, careia am vrut sa-i transmit un mesaj tonic. Prozatorii acestei generatii sunt extrem de activi si de aplicati catre proza si, nu putine sunt cartile care se pot citi cu incantare. Crezi ca au (re)gasit calea cea buna catre roman si povestirea pe care tu o elogiezi? Fiecare scriitor isi are destinul sau dincolo de tendintele unei generatii. Dar cred ca da, unii dintre ei se vor intoarce la povestea clasica. Acest lucru se intampla periodic, iar istoria literaturii ne-o confirma. Afluenta actuala de proza si mai cu seama predilectia catre roman se datoreaza istoriei in care traim si in care comunicarea prin media si prin cinematografie directioneaza scriitorul spre relatare. Nu te-ai grabit sa publici literatura foarte de timpuriu. Ba m-am grabit, dar nu am avut ocazia. Pe la finele dictaturii am incercat sa intru in mai multe edituri, dar niciodata nu am trecut de poarta pazita. Apoi am inceput sa scriu carti academice, enciclopedii... Probabil ca acesta a fost timpul meu si al literaturii mele. In 2002 am trimis un text liric la un concurs international si am luat un premiu, apoi am publicat "Omuletul rosu", pe vremea cand deja lucram la "Zogru". Acum scriu al treilea roman. Tot o "poveste"? Da si tot fantastica. In acest nou roman accentul este pus pe confruntarea dintre realitate si planul ei fabulos. Ai amintit de cartile academice si didactice pe care le-ai scris: dictionare, enciclopedii, studii, manuale, eseuri, carti care, cel putin in mediul studentesc, ti-au adus multi cititori. Sunt aceste carti atat de diferite de literatura pe care o scrii? A fost un "antrenament". Multi oameni nu stiu ca a scrie un manual nu este un lucru cu mult diferit de constructia narativa. Creanga, Slavici au inceput cu manuale, iar lucrul acesta mi-a dat idei. Nu vreau sa minimalizez rolul scriitorului de fictiune, ci doar sa atrag atentia ca o opera epica presupune o atentie maxima asupra intregului, in aceeasi masura in care o pretinde un demers didactic. Pe de alta parte, specializarea mea in istoria culturii si doctoratul in simbologie mi-au deschis perspective profitabile in planul fictiunii romanesti. Experienta mea de viata este si una intelectuala, iar romanul, dupa cum se stie, vine din experienta traita. Nu poate fi despartita viata unui om de acumularile lui intelectuale. Care este primul roman romanesc care te-a marcat puternic? "In absenta stapanilor", al lui Nicolae Breban. Mi s-a parut naucitor modul in care sentimentele omenesti devin personaje intr-o lume fara stapani si fara valori morale, asa cum era lumea adolescentei mele. De altfel, imi plac toate romanele lui Breban, dar pe acesta il pun mai presus, ca experienta de lectura. Romanele tale contin o puternica imagistica, metafore-cheie cu care te "joci", construindu-ti stilul. In "Omuletul rosu" am trait tentatia metaforicului printr-o serie de micro-naratiuni care marcau intrarea personajului intr-o lume fantastica. Dar in amandoua romanele am creat un tip de fantastic care coexista realitatii si m-am ferit, pe cat posibil, de mecanismele obisnuite ale trecerii de la real la fantastic. In lumea actuala in care se misca "Zogru", apar "glole", "morgoni", fantome, alaturi de oameni reali, precum Lucian Mindruta sau Horia Garbea. Personajele istorice (Vlad Tepes, Alexandru Moruzzi, Enachita Vacarescu si altii) isi intersecteaza destinele cu cele ale personajelor de fictiune. Am vrut prin aceasta sa-mi satisfac nevoia mea de fantastic, ca a oricarui om traitor in aceasta istorie. Si, daca s-ar intampla sa ma intalnesc cu "glole"" si "morgoni" prin Bucuresti, cum i-as recunoaste? Nu i-ai recunoaste. Ei exista doar pentru "Zogru". El insusi este o aparitie subtila pe care numai oamenii iesiti din obisnuit o percep. Cum ar trebui sa fiu? Ce ar trebui sa fac? Nu pot sa-ti dau retete, dar unul din personajele romanului, Achile, este un om insingurat, complexat, are creasta si coarne, iar aceasta constiinta a anomaliei, ii deschide o poarta spre metarealitate. Pana la...coarnele cu pricina corespundeam perfect. Doina Rusti, dupa aceasta mica incursiune in intimitatea romanului, as vrea sa vorbim despre critica literara. Ce astepti publicandu-ti cartile, de la ea? Pana acum esti multumita de perceptia de pana acum? Sunt destul de multumita, chiar flatata de felul cum a fost primit "Omuletul rosu". In general un scriitor nu ar trebui sa fie influentat de ceea ce spun criticii, dar in realitate recenzia critica are aceeasi importanta pe care o au legaturile dintre scriitori si cititori. O cronica buna iti lumineaza sufletul, alta critica te mobilizeaza. Ma enerveaza doar comentariile celor care nu citesc, dar au opinii, dau sfaturi, cunosti genul... Consideri ca ea, critica, asaza astazi ca lumea, literatura, intr-o ierarhie viabila? Sunt valorile ilustrate bine? Exista critici tineri ca Luminita Marcu ori Costi Rogozanu care au reusit sa impuna prin cronicile lor cel putin o atitudine fata de anumite carti si sa faca selectii care au fost luate in seama. Si ceea ce faci tu prin dialogurile acestea, constituie tot o selectie care cred ca va contribui la asezarea valorilor. Nu e foarte departe de adevar ceea ce spui, dar pentru mine ele sunt in primul rand o marturie (evident a valorii chiar si subiective), pe care vreau sa o las unor posibili viitori istoriografi. Orice opinie critica este subiectiva, dar exista oameni ale caror opinii isi gasesc ecou in modul general de receptare si au forta de a semnala valoarea. Exista o evidenta fractura (ca sa folosesc un cuvant care defineste mai nou o tendinta a noii generatii), intre tinerii si varstnicii literaturii romane? se fac vinovati unii sau altii de acest lucru? In masura in care exista conflict intre parinti si copii. Eu nu cred in ruptura dintre generatii, ci pur si simplu cred ca exista oameni care se afla in sympathie si oameni care se antipatizeaza visceral. Din aceste puncte incep legaturile dintre oameni. Restul tine de coincidenta, de interese si de prioritatile de la un moment dat. Luptele se dau intre indivizi, si nu intre generatii. Si totusi, la noi batranetea in literatura pare o vina. Cred ca-ti dai seama ca nu e vorba despre varsta, ci despre situari. N-am incotro si renunt. Ma las batuta. Nu vrei sa-mi dai deloc dreptate. Ai locuit in Iasi, din adolescenta si pana la terminarea facultatii. Cum arata Iasiul trait de tine? Peste Iasiul meu straluceste soarele de primavara si sunt infloriti castanii. Dar locul vacantelor tale, Comosteni, din sudul Olteniei? Aici sunt toate experientele copilariei, pe care le leg de bunici si de o casa cu multe camere, in care bantuia "Zogru" impreuna cu lumea lui balcanica. Si Bucurestiul actual? Pentru mine incepe din Calea Mosilor si coboara spre sud. Nordul Bucurestiului ma deprima. Cum trec de Piata 1 Mai, cum mi se pune o pacla pe creier. Ai putea incepe o carte cu aceasta ultima fraza? Multumesc pentru idee! Abia astept sa-mi caut aidoma lui "Zogru", un rost nou printre "morgonii tai".

Dialog realizat de Iolanda Malamen