A sta de vorba cu Ioan Grigorescu inseamna a te aventura in teritorii necunoscute, fascinante si mitice, aidoma tarilor pe care le-a strabatut cu aparatul de filmat. "Spectacolul lumii" este unul din cele mai complexe si memorabile intreprinderi culturale, difuzate de Televiziunea Romana. Imaginile, insotite de comentarii, rod al miilor de pagini citite, sunt modele de informatie literara, mitologica, istorica, geografica, muzicala arheologica s.a.m.d. Harul scriitorului, neastamparul de povestitor, seriozitatea-ludica (nu e un pleonasm!) si copilaros-patetica a vocii, nerabdarea aparatului de filmat, mereu in miscare, sunt lucruri pe care scriitorul mizeaza, reusind sa-si captiveze publicul, atragandu-l, lasandu-l sa afle. Autor a peste zece carti de proza, Ioan Grigorescu este un povestitor lucid si intuitiv, frenetic si posesiv, ambitios si vizionar, sentimental si riguros, creativ si neobosit. Gratia cu care stie sa imbine literatura cu filmul si cu scenariul este un fapt care face din Ioan Grigorescu unul din cei mai proteici si mai de citit scriitori ai momentului. Ioan Grigorescu, imi pare bine ca ne intalnim la Casa Monteoru de pe Calea Victoriei, loc in car,e de-a lungul a cinci decenii, scriitorii (chiar daca destul de supravegheati in comunism), s-au bucurat totusi sa fie de multe ori impreuna, discutand literatura si cate si mai cate. Este recunoscuta pasiunea dumneavoastra de-a calatori, pasiune care s-a transformat de fiecare data in eseuri cinematografice culturale, de informatie precisa si mare putere de sugestie si sinteza. Daca plecati maine la Polul Nord, care-i lucrul cel mai important din bagajul dumneavoastra? Intr-adevar, nu stiu daca v-a spus cineva, dar am o invitatie la Polul Nord... Nu am primit de la nimeni aceasta veste, dar brusc mi-am dat seama ca nu ati facut nici un reportaj din tinuturile de gheata vesnica. Ei, atunci, cum se spune: ati nimerit-o si totul este ca in cadrul unui interviu, cel care intreaba sa o nimereasca, pentru ca celalalt este doar o duioasa victima care se expune cu tremurul frunzei ce de-abia a incoltit in primavara anuntata acum si atat de capricioasa. Aici, la Uniunea Scriitorilor este scris pe usa masiva de la intrare, 1889. De cate ori veneam ma gandeam ce va aduce secolul si un an. A venit acel '89 si nu mai trebuie sa spun ce s-a petrecut de atunci si pana acum. Dupa atatia ani, ne revedem, iata, tot aici. S-au petrecut de atunci lucruri asteptate cu nerabdare sa le traim si altele pe care nu le asteptam si nici nu eram pregatiti pentru ele. Iata, Iolanda Malamen, te-ai inscris si te-ai angajat la una dintre marile coride (vorbesc de cartile de dialoguri cu scriitorii), esti la a treia, aud ca mergi pana la a saptea. Sa dea Dumnezeu sa poti face acest lucru! E greu sa fii "toreador" printre colegii de breasla, dar nu mai putin placut. Sper sa nu "omor" nici un taur, ci doar sa-l enervez cu "esarfele" intrebarilor. Dar vad ca nu mi-ati raspuns la intrebare. Ce-as lua cu mine la Polul Nord? Probabil ca suna atat de banal raspunsul. In afara de prietenul meu, poetul care m-a invitat? L-as lua numai pe el, cu poezia lui cu tot si sa vedem daca si-ar recita-o la temperatura de minus 55 de grade... Numai un poet va putea invita la Polul Nord. Nu un eseist, nu un prozator. (Ioan Grigorescu se amuza copios). Am trait un entuziasm aproape adolescentin, atunci cand am discutat acest voiaj. Este o intreprindere extrem de dificila si de grea si chiar riscanta. Dar pe dumneavoastra nu va mai poate speria planeta! Nu, eu nu ma sperii de planeta. Planeta e casa mea, ma simt un cetatean al lumii, nu pot de loc sa exclud faptul ca aceasta lume ma va accepta asa cum sunt, pentru ca altfel nu as mai fi. Ati inceput sa "fiti"... De mult, cu 75 de ani in urma; in timpul acela visam calatorii si mai aprige decat cele pe care le-am facut. La varsta de 6 ani stiam sa citesc, tatal meu care era benzinar (gazar) la Rafinaria Vega din Ploiesti, maistru distilator, din cei care spuneau cifra octanica a benzinei, ca degustatorii de vin, umezindu-si un deget cu benzina si punandu-l pe limba, sa vada cum se volatilizeaza zicea: "E gata! Are 94 sau 98. Ei, acest om era abonat la "Ziarul Stiintelor si al Calatoriilor" si la "Universul". Erati singur la parinti? Nu, dar din cei trei copii eu eram preferatul. Cand venea din schimbul de noapte de la lucru, ma lua cu el aproape obligatoriu, sa dormim impreuna. El sa-si refaca fortele, iar eu sa ascult ce-mi citea din "Ziarul Stiintelor si al Calatoriilor". Asa am invatat sa citesc. Il iubeam foarte mult si respiratia lui ma ajuta sa descifrez macar titlurile groase, pentru ca el se invelea cu ziarul si il lasa pe piept si pe fata. Evident, cand el inspira, ziarul se ridica si atunci puteam silabisi. Cand se lasa usor inapoi, ma opream. Ei bine, acea sudoare a lui amestecata cu benzina si cu mirosul cernelii tipografice a facut sa-mi pun intrebari pe care nu si le pun copiii la varsta de 6-7 ani. "Cine scrie aceste lucruri?", Cum umbla oamenii pe pamant?", "De ce pleaca ?", "Ce este dincolo de dincolo?" (asta m-a obsedat intotdeauna). Cu Nichita Stanescu (var prin alianta), deseori am pornit sa ajungem acolo unde "curcubeul bea apa" sau in locul unde curcubeul atinge pamantul. Nichita spunea ca: "Daca ajungem repede acolo, curcubeul ne va face invizibili". "De ce trebuie sa devenim invizibili?" "Pentru a fi pretutindeni", imi raspundea. Si totusi, ce a declansat dorinta irepresibila de a calatori toata viata? Explicatia sta tot in copilarie, care este depozitul si tabla de materii enuntata, ca sa spun asa, in cifrul cromozomic, tradus la romani prin: "Ce ti-e scris in frunte ti-e pus". Asta ma face sa plec mereu, ma face sa-i indemn pe ceilalti sa dea la o parte piatra din drum si sa le spun: "Mergeti!" Trebuie neaparat sa iesiti, ca sa va puteti compara, ca sa va intelegeti pe voi insiva. Nu va puteti raporta doar la voi. Asta ar fi un sacrilegiu, un narcisism prostesc, care te va duce la cele mai gaunoase concluzii, in loc sa te pastreze ca un om care stie ce vrea si are o misiune de indeplinit. Te va face un infatuat (tu le stii pe toate), pentru simplul motiv, ca nu te-ai confruntat si ai senzatia ca ce ai tu nu mai are nimeni." Eu am inceput prin a ma lauda care-i tara cea mai grozava, dar n-am spus ca ce avem noi nu are nimeni. Pe noi ne-a asezat Dumnezeu in randurile tarilor favorizate, care chiar daca nu sunt cat continentele de mari, chiar daca nu sunt foarte numeroase, chiar daca unii spun ca aici Dumnezeu a rasturnat "carul cu prosti", chiar daca aici se spune: "pacat ca-i locuita aceasta tara". Cand se confrunta totusi cu lumea, romanul nu-si pleaca smerit capul: "Da, lumea asta pe care-am vazut-o e mai buna in anume privinte". In loc de confruntare avem un fel de insatisfactie, un fel de replica de "neam prost". Asta ne este foarte la indemana, o avem in cifrul cromozomic si nu ne putem dezbara de ea. V-ati hotarat asadar, de timpuriu, "sa dati piatra la o parte". Aceasta hotarare se leaga tot de copilarie, de o zi pe care nici macar n-o pot data cu exactitate. Oricum, era septembrie 1939, sfarsitul lunii, cand la Ploiesti, in cartierul in care locuiam pe strada numita "Fundatura intaia Gheorghe Sion" (trebuie sa retineti ca el, care a calatorit atat de mult s-a nascut intr-o fundatura, unde si acum este casa lui parinteasca si doar scoala in care am invatat isi pastreaza numele de "Ioan Grigorescu"). Incolo nimic nu a mai ramas decat amintirea pe care am tezaurizat-o eu. In acea zi de septembrie, in fundatura cu pricina s-a impotmolit o masina din care au coborat sapte persoane: trei adulti si patru copii. Era un POLSKI FIAT, incarcat cu bagaje, caruia i se stricase motorul. Copiii cartierului cautau sa-l impinga si sa-l faca sa mearga. Le spuneau: "Nu pe-aici! Unde vreti sa mergeti?" "Vrem in Franta sau in Anglia". "Nu pe-aici e drumul spre Franta sau Anglia. Aici e Fundatura Intaia Gheorghe Sion". "Nu puteti sa mergeti mai departe. Acolo e calea ferata si trec trenurile. Poate cu ele ajungeti unde vreti. Nu am putut repune masina in miscare, dar au venit parintii nostri de pe la fabricile lor si, pentru ca unul dintre prietenii tatalui meu, care ne era si vecin, era ceh, se putea intelege cu polonezii. Tatal meu a murit la 37 de ani in timpul razboiului. Nici nu-l pot descrie ca lumea. Pot vorbi despre sudoarea lui care avea miros de benzina si aveam senzatia ca, daca o strang si o pun in lampi, pot sa aprind lumina cu ea, i-a organizat pe polonezi: "tu dormi la ala!, tu dincolo!, luati copiii!, reparam noi masina". Polonezii au locuit la noi doua saptamani. Tata avea un butoi de vin bun in beci, nu un butoi de 60-70 de litri si eu, trimis de el, tot faceam curse sa scot intr-o carafa vin si sa-l pun pe masa lor, in jurul careia discutau la infinit. "Ce-i cu razboiul asta?", "Ce s-a intamplat in Polonia?", "Ce vrea Hitler?", "Ce vrea Stalin?" Pentru noi astea erau niste nume abstracte, ne si izgoneau daca interveneam in vorba lor. Asta a fost piatra destinului meu: acea masina de polonezi impotmolita in Fundatura Intaia Gheorghe Sion, de la marginea Ploiestiului. Dintr-o data mi s-au deschis orizonturile. Ce citeam in "Ziarul Stiintelor si al Calatoriilor" acum, cand aveam deja 9 ani, era posibil sa se implineasca. Puteam pleca. Puteam vedea lumea. Puteam s-o inteleg. Era o fascinatie nemaipomenita. Ei bine, dupa doua saptamani, cat au locuit la noi, nu-mi amintesc sa-i fi vazut reparand masina. Probabil ca o reparau cand dormeam noi. Dupa doua saptamani s-a intamplat ca masina sa porneasca. In butoiul tatalui meu nu mai ramasese nici o picatura de vin si i-am petrecut pe polonezi, cu mare alai, toti copiii cartierului. Cei care sunt acum de 75 de ani, ca mine, isi mai pot aminti momentul respectiv. Noi ne confruntam cu izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, care ne punea mii de alte intrebari si mai imposibil de raspuns la ele. Am intrat in vraja povestirii dumneavoastra si incerc sa-mi imaginez acea margine de Ploiesti, oras in care mi-am petrecut parte din copilarie si adolescenta. Nu banuiam atunci ca intamplarea aceasta va avea urmari indelungate si profunde. Viata dumneavoastra a fost marcata de Polonia. Totul a culminat cu activitatea de ambasador, timp de 6 ani. De ce spunea Kant despre Polonia "Tara domnilor"? Este o expresie insusita si de rusi, iar Kant, care era evident foarte aproape de polonezi, era acolo la Konstadt si avea in ureche ecoul tarilor baltice legate de Polonia si "kraypanuv" care inseamna "tara panilor", adica "tara domnilor", si venea din demnitatea lor neatinsa si neimitata de nici un alt popor. Daca ceva a salvat Polonia, asta a fost demnitatea. A fost arma lor indestructibila. Jean-Jacques Rousseau, le spusese polonezilor dupa a doua impartire: " N-o sa-i puteti impiedica sa va inghita, dar macar faceti in asa fel incat sa nu va poata digera". Pe mine m-a fascinat cand am aflat asta. Jean-Jacques Rousseau ii punea pe polonezi sa vomite. "Vomitati-va pe voi, dar macar sa nu va poata inghiti". Si nimeni nu i-a putut inghiti. Cum sa nu iubesti o astfel de tara? Tara panilor, Tara domnilor, Tara celor demni. Vorbiti bineinteles, poloneza. Puteti si sa scrieti fara dificultati? O, sigur, dar nu lucruri extrem de complicate. Ortografia poloneza te pune la grea incercare, este extrem de riguroasa in scris, atat de nemodernizata, atat de nepusa la punct, incat uneori pentru un sunet trebuie sa scrie patru litere. Ati terminat povestea cu polonezii veniti in Fundatura Intaia Gheorghe Sion, in ajunul razboiului? Nu. Este inceputul drumurilor mele. In 1956, izbucneste "revolta din Polonia", apoi cea din Ungaria, cu revenire daca vrem in Polonia. Marea piatra de incercare a socialismului. Sunt trimis pentru doua saptamani in Polonia, corespondent special, pentru ca Ungaria deja ardea si trebuia neaparat sa transmita, cineva care are prieteni polonezi. Eu aveam colegi de studii din Institutul de Literatura "Maxim Gorki" de la Moscova si care mi-au ramas prieteni pentru toata viata. Au fost intotdeauna niste disidenti adevarati pentru ca nu erau disidenti "de rigola", erau de structura. Manifestau disidenta in primul rand fata de opera clasicilor marxism-leninismului, pe care-l disecau in fel si chip si aflau unde este minciuna si unde adevarul. Plecat pentru 2 saptamani in Polonia, am ramas 2 ani. Atunci mi s-a nascut un fiu, care avea sa devina dupa 26 de ani american si pe care l-am intors acasa dupa 20 de ani din America si i-am spus: "Vii sa lucrezi cu mine acum in Romania!". Lucrez cu el acum un serial pentru Televiziunea romana, intitulat cu impertinenta: "Romania optimista". Daca optimismul va disparea, va fi o grea pierdere. Trebuie sa acceptati ca este o provocare un asemenea titlu. Bineinteles. Am inceput cu Polonia din 1956 pana 1958, de unde m-am intors nu numai cu limba insusita foarte bine, ci si cu un fiu nascut la Warsovia si cu dorinta de-a reveni oricand, oricum, in orice fel, pentru ca lasam in urma o trena de prieteni, prieteni care m-au ajutat sa inteleg: nu eu eram cel mai destept dintre ei, dar eram cel mai receptiv. Cand discutam de exemplu, eram mai curand un invatacel plin de nedumeriri. Mi-au servit nedumeririle, pentru ca polonezul daca este demn este si un ingamfat. Daca si tu esti ingamfat, comunicarea nu mai poate fi facuta. Ajunge o singura demnitate atat de agresiva. Doua demnitati ca asta nu incap in aceeasi teaca. Dar, cand te-ai imprietenit cu ei, devii frate. Impart cu tine si necazul si bucata de paine. Aceeasi Polonie pe care am frecventat-o dupa aceea de zeci de ori, calatorind prin ea imi apare de doua ori in viata: O data, cand sunt numit ambasador plenipotentiar in Polonia (si a fost singura tara din lume pe care nu o puteam refuza). Din 1993 pana in 1999. I-am si spus lui Melescanu care m-a chemat atunci: "Daca nu pronuntai Polonia, la toate tarile pe care le-ai fi insirat as fi spus nu. "Nu pot suferi oricum o asemenea functie si atmosfera de ambasada, dar Polonia nu o puteam refuza. M-am ales in urma acestei acceptari cu doua lucruri: unul, revederea acelor prieteni, doi un jurnal polonez pe care o sa-l dau la tipar. Un jurnal al acelor ani este un lucru senzational. Si a doua "aparitie"? S-a mai intamplat ceva. In 1962, in timpul unei calatorii in Orientul Indepartat deschidem drumul unei delegatii la nivel inalt (asa se facea atunci). Se trimeteau scriitori si alti oameni de cultura, ca sa vada intelepciunea poporului respectiv, sa apelezi ici-colo la o zicala a care sa fie asezonata ca stafidele in cozonac discursurile sefilor s.a.m.d. si ajung in Indonezia, iar la hotelul in care eram gazduit, observ ca "maitre d'hotel" este Henrik von Kokoszinski. Acest Kokoszinski, era baiatul cel mare al familiei poloneze gazduita in Fundatura Gheorghe Sion, evacuat in Occident prin Romania, ajuns "maitre d'hotel "la Hotel Indonezia din Djakarta si, pe care am cerut imediat sa-l vad. "Henrick, iti mai amintesti de Romania?" Evident, vorbeati in poloneza! O, sigur. El imi raspunde: "Sigur ca-mi amintesc de Romania". "Dar in mine vezi pe cineva pe care l-ai intalnit acolo?" Bref, isi aminteste de Romania, de Ploiesti, ce copiii cartierului, de carafa cu vin si chiar doua cuvinte romanesti: dupa- masa. "Dupa", in polona e "popou", dar suna mai dur. "Nu mai pleci, esti oaspetele meu. Cat am stat noi in casa voastra? Doua saptamani. Doua saptamani te tin si eu aici sau imi promiti ca te intorci special ca sa fii cu mine" De unde aparea acel "von"? L-am intrebat si eu crezand ca are si sange nemtesc, dar mi-a spus clar ca e numai polonez, dar era imposibil sa fie "maitre d'hotel" fara adaugarea lui "von". S-a asigurat apoi ca nu voi divulga acest secret. Familia era imprastiata prin Canada, parintii nu mai traiau de mult. (Re)intalnirea din Indonezia, pare o poveste bine ticluita de scriitorul Ioan Grigorescu. Ati mai avut asemenea intalniri in drumurile pe care le-ati strabatut? Toate drumurile mele sunt pline de neasteptat, de neprevazut, toate par ca vor esua. Cu timpul am deprins o anumita tehnica si a documentarii, care era partea mea tare in general si recunosc, uneori ii bateam la istorie chiar pe cei din tarile respective. Ma "indopam" cu tara pe care urma sa o filmez, nu sa o vizitez. Filmam cateva ore pe zi, iar seara cand ma intorceam cu picioarele umflate de oboseala trebuia sa reconstitui tot ce am filmat, sa fac inventarul imaginilor pentru a le regasi atunci cand le voi cauta. Altfel, te intorci acasa cu un maldar de casetute filmate si nu vei avea timp niciodata sa le mai descurci, sa vezi unde este cutare lucru pe care tu il doresti. Il cunoasteti pe Adam Micnic? Il cunosc foarte bine, e un om de o frumusete sufleteasca extraordinara, un mare copil. Este o creatie a disidentei poloneze, a acelei "intelighentii" care a inteles ca nu noi vom schimba sistemul in Polonia, am incercat de cateva ori sa facem disidenta si s-au adus schimbari serioase: Ungaria '56, Praga '68, ne-au fost lectii nemaipomenite, din lectia asta s-a nascut Lech Walesa. Dar s-a mai inteles ca numai si numai clasa muncitoare, cand se va ajunge in situatia critica poate schimba ceva, poate fi de nebiruit, gasind omul potrivit.. Walensa a fost omul care a aparut inca din 1970, afirmandu-se in 1982. In grevele din Gdansk si din tot bazinul carbonifer. Ce au insemnat acesti 6 ani de dupa '90, ca ambasador? O alta deschidere. Abordarea tarii pe care o iubeam, intr-un alt chip. Mi-a fost greu, pentru ca eu nu puteam sa fiu numai diplomat in Polonia. Un diplomat trebuie sa manifeste o neutralitate afectiva fata de tara respectiva. Asa este. Probabil ca n-am reusit sa fiu mai insistent pentru ca, de sute de ori am explicat in cei 6 ani conducerii din Romania, sa vina alaturi de Polonia, sa nu se mai faca nici un fel de diferenta intre grupurile de la Vasegrad si ea, sa participe seful statului nostru la reuniuni fara cravata, la granita cu cei patru sefi de stat ai Grupului de la Vasegrad. "Informeaza-ne si pe noi ulterior, ce va fi, mi se raspundea, iar eu spuneam: "Mergeti cu ei. Cine merge cu Polonia ajunge la destinatie. Luati exemplul Slovaciei care are bube mai mari decat avem noi si totusi vor ajunge cu ei. In Uniunea Europeana se ajunge mai repede daca mergem cu ei." Dar polonezii doreau aceasta apropiere? Polonezii nu uita ca au de rasplatit prin caldura sufleteasca si omeneasca, in 1939, 1 septembrie, evacuarea guvernului, a sefului statului polonez prin Romania, Ignejiz Mosckinski, care era mare profesor chimist universitar. A predat pe urma in Elvetia. Romania a fost unica tara care le-a deschis portile. Cand au coborat la Sneatin din tren(localitate de granita intre Polonia si Romania), eram vecini de tara si asa am fost istoric totdeauna. Cand au coborat, Ministrul de Externe a spus: "Dar nu vedem <<covorul rosu>>, la care trimisul special al lui Gafencu a replicat: "Excelenta, nu ne-am asteptat sa veniti asa de repede". Polonezii au superioritate si in ravnitele premii Nobel, castigand mai multe decat unele culturi importante. Pentru stiinta, pentru pace, pentru literatura. Sa nu uitam ca in Polonia s-a nascut si Carol Wojtyla, mai tarziu Papa Carol al II-lea. Acolo s-a nascut un sfant si nu fac nici un fel de misticism. L-am cunoscut atunci cand era Cardinal la Cracovia. Om inca tanar, ii placea poezia, ii placea teatrul, sportul. Eu eram corespondent de presa si, intotdeauna cand mergeam la Cracovia, Cardinalul ne primea cu grupurile de prieteni. Ne-a aratat odata "triunghiul fatal" cum spunea el din sudul Poloniei care era compus din trei puncte: Cracovia, Roma slava a Poloniei, Wadovice, un loc despre care veti mai auzi (noi nu stiam ce este si nici nu puneam intrebari. Era locul in care se nascuse el). Avea constiinta ca va deveni o mare personalitate. Da, pentru ca el stia ca are o misiune. Christos a avut o misiune pe care si-a enuntat-o de la 12 ani. Atunci de ce sa ne miram ca el avea constiinta operei care i-a fost incredintata? Ati uitat sa vorbiti de al treilea punct? Nu am uitat. Nici nu poate fi uitat. Era Auzchwitz (Oschvincio), cum spun polonezii. Iata deci, asta era "triunghiul fatal", triunghiul destinului daca vrei, in explicatiile lui Carol Woityla. Omul in sine era de o frumusete, de o puritate de cristal. N-as vrea sa para ca fac cultul personalitatii pentru ca nu am motive personale sau inclinari pentru idolatrie. De multe ori m-am gandit, fascinata de personalitatea lui, ca nu se putea naste decat in Polonia. Poate era un reflex naiv al respectului pe care-l am fata de acest popor. Pentru mine acest lucru este explicit si trebuie patruns. El insusi a spus: "Daca Romania este Gradina Maicii Domnului, Polonia este Atelierul Maicii Domnului. Acolo s-au fabricat lucrurile care trebuiau sa iasa la iveala pentru a schimba ceva" Am trecut si eu prin toate si am suferit spun asta fara sa ma victimizez. Intr-un anume fel am fost insa favorizat de soarta. Dintre rudele mele, pe postul cel mai inalt se afla un responsabil de bloc de 12 etaje. N-am in ierarhia familiei cine stie ce valori conjuncturale immediate. Cu toate asta, mi-am dat seama ca se aprecia lucrul asta. Se cautau, se dibuiau, nu ca sa-i faca securisti-aici e greseala nemaipomenita, cum vedem ca cineva a reusit in ceva, imediat il acuzam ca si-a vandut sufletul securitatii. Stiu, e absurd si o spun ca un cetatean al fostei Romanii comuniste, ce nu si-a incarcat constiinta cu nici o abjectie. M-as fi alienat, cum s-a intamplat cu atatia oameni, daca as fi crezut ca toate valorile erau in slujba securitatii. Sa-l acuzam astazi pe un medic ca opera bine, era mare chirurg. Ca Dan Sedlacec de exemplu si sa-i spunem: "ai fost un securist!". Misiunea lui era asta. Trebuia sa inlocuim steaua pe care o aveam noi pe firmament cu steaua altora. Asta am facut si eu ca atatia altii. Au fost vremuri cumplite, dar nu toti si-au tradat profesiile, nu toti si-au turnat parintii, prietenii, vecinii. Oricum, la noi lucrurile sunt inca intr-o ceata emotionala, luciditatea zburda Pentru ca nu am facut la timp ceea ce trebuia sa facem. Am venit cu intarziere si in tranzitie si in dorinta de intrare in Uniunea Europeana, o intarziere impardonabila. Astea trebuiau macar enuntate si facut tot ce se putea pentru a ajunge la asta. Am incetinit viteza de inaintare spre Europa. Am redus asta la un deziderat geografic. Ori nu era nici macar geopolitic, era vorba de o noua Europa care inseamna statele unite ale Europei. Problema e, participi la asta sau nu? Polonia ne-a captat atentia si am uitat de scriitorul Ioan Grigorescu, de: "Cinema Madagascar", Obsesia", Zigzag pe mapamond", Lupta cu somnul", Cealalta moarte", "Spectacolul lumii", "Paradisul murdar", Dilema americana", Al cincilea punct cardinale"... De ce atat de rar prin librarii in ultimii ani, cartile dumneavoastra? Televiziunea mi-a mancat toti acesti ani. Sunt terminat din punctul asta de vedere. Ultima editie din "Spectacolul lumii", pentru ca el merge de multi ani (penultima a fost '93-'94, cu 37 episoade) si ultima inaugurata in 1999, imediat dupa ce m-am intors din Polonia si a durat pana in 2005, primavara, a detinut pe un spatiu de 4-5 ani 222 de episoade. Ati avut vreodata, in calatoriile pe care le-ati facut, complexul ca sunteti roman? Niciodata. Nici atunci cand eram bursier UNESCO la Strasbourg la Institutul Superior de Jurnalistica (1959), la numai trei ani de Ungaria. Intrebarile "De ce Ungaria?" si "Ce au facut comunistii in Ungaria?" erau pe buzele tuturor. Ioan Grigorescu, un roman care putea oricand sa fie acuzat de atitudine discutabila a romaniei fata de Ungaria in perioada aceea si vezi cum puteau iesi scantei din orice discutie. Cu toate astea, nu am incetat sa explic cu cat mai multa convingere ca atunci nu puteam face altfel. Singurul lucru sublim pe care am indraznit sa-l facem a fost august 1968, cand Romania a luat atitudine fata de invadarea Cehoslovaciei, de catre cele cinci state ale Tratatului de la Varsovia, evident fara Romania. Nu mi-a fost jena ca sunt roman, dimpotriva. Noi avem complexul absurd ca, daca nu suntem considerati de Apus in varful-varfului, ceilalti cu atat mai putin trebuie sa o faca. Nu-i adevarat, iata eu am pregatit o calatorie in Brazilia si pentru asta am parcurs multa informatie scrisa. Cu voluptate am facut-o si mi-a luat cateva luni bune. M-am intoxicat, dar am avut o revelatie extraordinara in Brazilia. Ce coincidenta! Tocmai ieri traducatoarea de portugheza Iulia Baran povestea intr-un cerc de prieteni, cat de cunoscuta, cel putin la nivel cultural, este in Brazilia, Romania. Multe personalitati stabilite acolo provin din Romania. De la lumea artistica, pana la lumea arhitectilor, a constructorilor. Uneori, strainii, daca am avut grija sa ne pregatim de-acasa, raman uimiti afland cate lucruri am facut noi in propria lor tara, lucruri pe care ei nu le stiu sau le-au uita. Exista o sete de a cunoaste. Noi continuam sa ramanem o tara-enigma pentru foarte multi. Pentru ca ne complacem. Da, e un fel de masochism in asta. Trebuie sa va grabiti spre aeroport. Pentru ce tara luati biletul? Oricum, pentru o tara in care n-am fost, indiferent care. Am fost cam in 55-60, nu le-am numarat. Comentati "Spectacolul lumii", cu un ton cald, special. De asemenea, aveti o mare placere de-a fixa detaliul cultural, in fraze care sunt literatura. Vi s-a reprosat acest lucru? Eu caut sa fiu sincer si cald, daca se poate. In privinta literaturii pe care o fac mi se reproseaza adesea ca este prea multa. Am un prieten-jandarm langa mine care e necrutator cu mine si ma cenzureaza adesea, punandu-ma ca, dupa o munca epuizanta sa reiau de la capat episodul. In clipa aceea imi vine sa ucid tot ce este in jurul meu. Ma opun cat pot, dupa care cedez. Imi dau seama ca are dreptate. Ce film este in pregatire acum? Sibiu, capitala europeana-2007 din ciclul "Romania optimista". A trebuit sa vin cu o mare cantitate de informatie. Care este miza unei asemenea (de data asta foarte aproape de noi toti), dezvaluiri? A te cunoaste pe tine, fie-ti credincios tie insuti, pentru a putea fi credincios lumii intregi. Ma uitam de curand fascinat la filmul "Elizabeta regina-fecioara" si ma gandeam: "Dumnezeule, cum se poate face un film fara teatrul lui Shakespeare, chiar daca e vorba de primii ani de domnie. Atunci era indragostita de Falstaff, cand ii voia la curte. Mult mai multa lumina a facut in Anglia prin aceste mici placeri regale, decat prin aventuri amoroase. Filmul avea un fast, fastul minciunii incantator, ametitor, asta e misiunea artei sa iei neadevarul drept adevar, asta este maiestria regizorului, a scenaristului, dar voiam ca regina-fecioara sa fie si cea care pentru Anglia a insemnat poate cea mai stralucita domnie. Arta, de la Paul Eluard citire, nu trebuie sa spuna, trebuie sa sugereze, iar omul trebuie sa aiba senzatia descoperirii. Apoi sa se simta pe deplin initiat. Si cu un dram mai destept si mai fericit ca inainte. Sunteti la zi cu literatura romana care se scrie? O, nu, am restante, nu sunt la curent. In cei 6 ani ca ambasador, eram atent la ce fac si ce scriu ei, sa ma satur de ce produceau ei. Ii acordam prioritate Poloniei. Gasesc totusi, cand citesc si lucruri interesante, dar si lucruri discutabile. Prin structura mea mai pudica ma simt deranjat de unele dezlantuiri vulgare, dar asta nu inseamna ca ce nu-mi place mie trebuie sa dispara. Imi plac Patapievici, Cartarescu, imi plac poeti tineri care au aparut, insolenta lor incantatoare, amintindu-mi de Dali care-i spunea lui Picasso: "Este bine sa venim noi, ibericii din cand in cand si sa le izbim astora de la Paris cate o halca de carne sangeranda" . Si-au pus in practica dorinta asta histrionica. Si, au si reusit. Asadar, salut poezia romana! Imi pare rau ca eu nu mai scriu poezie. Am fost intotdeauna foarte retinut cu poezia mea si, am fost de asemenea descurajat de lui Nichita care mi-a spus: "Lasa-ma pe mine sa mangai pisici, tu ocupa-te de dulai". "Tu faci proza". Ati scris proza admirabila, asa ca va sfatuit bine.

Dialog realizat de Iolanda Malamen