Ziua Logo
  Nr. 3555 de marti, 21 februarie 2006 
 Cauta:  
  Detalii »
Dialoguri
Demonul si ingerul sunt in noi, la fel ca in toata lumea
Ioana Parvulescu intoarce din cand in cand privirea in calitate "de martor si scrib" cum singura ne spune, spre un trecut din care nu extrage senzationalul nesemnificativ, ci ca un medic fiseaza posologii si simptome, traind alaturi de pacient, bucuria vindecarii, si descoperind noi anamneze. Cu o privire mai mult inteleapta decat curioasa, "spionand" cu inteligenta pagini si fotografii ingalbenite, marturii carora le descopera noi sensuri, Ioana Parvulescu, poate fi numita in aceste carti un autor care face din trecut un prezent veridic, al carui fundal devine de o vitalitate coplesitoare.
Cu scriitura sigura si plina de savoare, ea construieste cronici de: moravuri, naravuri, ticuri, obiceiuri, iubiri, mofturi, (in)discretii, politicarii si drame, care seamana izbitor cu ceea ce traim astazi. Doar personajele pe care le face sa se intalneasca, intre ele, sunt parca ceva mai naive (nu inocente), decat cele de azi. Chiar daca i-ar fi placut sa traiasca intr-un secol trecut, cu ticalosiile si vanitatile lui, in luminile orbitoare ale unor baluri grandioase si cumsecadenia unor mahalale asezate, Ioana Parvulescu il face pe cititor, martor si scrib deopotriva, pentru ca ea s-a molipsit de la acel secol de cheful de viata al personajelor lui.
Ce faci, Ioana Parvulescu, in "intimitatea secolului 21"?
Cam tot ce-as fi facut si in intimitatea secolului 19. Citesc, uneori chiar carti din secolul 19. Atunci ar fi fost noutati de ultima ora, carti "la moda", acum sunt clasicizate. Scriu. Atunci as fi scris cu pana sau cu tocul, acum scriu, inclusiv scrisorile, la computer. Trec in graba, spre si de la facultate, prin Cismigiu. Cu siguranta ca si atunci, in secolul 19, m-as fi plimbat prin parc, doar ca intr-un ritm mult mai lent.
Dar faci si lucruri pe care nu le-ai fi facut atunci.
Sigur, de pilda, chiar azi, ma pregatesc sa plec din Bucuresti ca sa schiez, cat mai e zapada asta buna, imensa, "de altadata".
Din ce paradoxuri se compune viata ta de zi cu zi?
Daca e vorba de noutati, de progres, ele ma leaga tot de oamenii de secol 19, care erau nebuni dupa descoperiri si inventii de ultima ora. Asa ca e un paradox aici, imi place noul, ca oamenilor vechi. Trebuie sa-ti spun ca sunt prima persoana din Bucuresti care si-a pus lentile de contact atunci cand acest lucru a fost posibil si la noi. La Optinova am fisa cu numarul 1. Lucrul se poate verifica. Ei pastreaza fisele, asa ca, ducandu-ma sa-mi comand alte lentile, am avut surpriza, si eu, si doamna de acolo, sa gasim acest carton, de la inceputul anilor '90. Intre timp cartonul ingalbenise, iar mie imi crescusera dioptriile. Recunosc ca ma atrage tot ce e la moda si in vestimentatie, sunt total lipsita de spirit critic la acest capitol. Dupa cum ma atrag si rochiile lungi, palariile, manusile lungi de piele fina si perlele din alte epoci, si tare mi-ar fi placut sa fi trait cand se purtau. Dar, ca sa revin la intrebare, vorba lui Caragiale, "e cuminte sa nu prea laudam vremile, nici pe cele trecute, nici pe cele prezente, ba eu cred c-ar fi si mai cuminte - zice el - sa nu le laudam nici pe cele viitoare". Asa cred si eu.
Aproape ca nu mai astept raspunsul tau la aceasta intrebare, il stiu dinainte si totusi: unde ai cobori calatorind in timp?
Daca as avea de ales statia la care sa cobor, la o calatorie in timp, as alege trecutul, acela despre care am scris. Din pacate, cum n-am de ales, calatoresc cu fiecare secunda care trece, alaturi toti contemporanii nostri, spre viitor.
Nu avem incotro. Fascinata de paginile tale despre viata culturala in Bucurestiul trecut, as vrea sa vorbesti si despre Bucurestiul cultural prezent.
Da-mi voie sa ma ocup doar de un aspect, care m-a amuzat mereu, harta culturala a posteritatii: strazile cu nume de oameni care au insemnat ceva in istoria culturala a acestui oras. Odata am facut, intr-un articol, o panorama culturala a Bucurestiului, adica in ce cartier si langa cine a nimerit cutare scriitor sau om de cultura. Remarcam, in acel articol din care iti voi cita in continuare, ca scriitorii sunt urmariti de bunavointa sau cruzimea destinului si in posteritate: unii s-au ales cu piete si bulevarde, altii cu cate o alee sau o intrare atat de mica, incat e marcata pe harta doar cu o cifra, sau cu cate o strada marginala, in zone in care nici taximetristii nu se aventureaza cu placere.
Strada Bacovia sore exemplu nu este intr-o fundatura bucuresteana, dar e plina de gropi si hartoape si arata ca acum o suta de ani.
Unii oameni de cultura stau, dupa moarte, in lux, altii mai la mahala, unii stau langa rude si prieteni, altii sunt vecini cu te miri cine. I.L. Caragiale, privit in timpul vietii cu o anume suspiciune, abia daca are dupa moarte o straduta, centrala si totusi putin umblata, si o intrare. Dar are si o statuie, care s-a cam plimbat prin Bucuresti si, de curand, a revenit la locul ei, langa strada si casa lui. Este vecin cu Maria Rosetti, care, exact ca pe vremea cand traia, sta alaturi de C.A. Rosetti, il urmeaza, ca sa nu spunem ca il urmareste.
Are totusi o bucurie marele Nenea Iancu: in casa in care a locuit, si care a dat numele lui strazii, este un restaurant.
Rosetti are insa si o piata, cu statuie, doar pentru el, fara sotie. Impreuna cu Lunca Siretului si Penes Curcanul intra in ghidul Bucurestilor strada Vasile Alecsandri. Oricum, mai putine onoruri decat in viata... Eminescu are o strada lunga, cam inghesuita, cam prafuita si fara vecinatati literare, desi in Bucuresti exista strada Epigonilor si strada Floare Albastra, straduta Ipotesti, precum si, pentru sentimentali, intrarea Veronica Micle. Creanga nu are strada in Bucuresti, ca un moldovean convins ce se afla, in schimb banateanul Slavici, da, o straduta, precum si aleea Pacala, care poate intra tot in contul lui. Ma bucur ca Petre Ispirescu, al carui jurnal a fost pentru mine o revelatie, e bine incadrat: din strada lui se duc si vin strada Fat-Frumos si strada Ileana Cosanzeana. Titu Maiorescu a nimerit destul de rau, in Vatra Luminoasa, langa strada Cenusaresei. Nici casa lui, care era in dosul blocului Eva, pe-atunci Strada Mercur nr. 1, nu mai exista. Dintre numele care lipsesc cu totul din biblioteca stradala a Bucurestiului sunt Costache Negruzzi (exista doar fiul sau, Iacob, poate pentru ca a trait atat de mult incit sa fie contemporan si cu strada Eminescu, si cu intrarea Camil Petrescu), Mihail Sadoveanu (exista in schimb strada Baltagului), nu exista nici Ion Barbu (ironia soartei face sa fie reprezentat doar un tiz al sau, sergent), nici Emil Cioran, Ionesco, Urmuz, Geo Bogza,
Tudor Arghezi e vecin cu Piata Rosetti si cu strada Maria Rosetti.
Cred ca am putea suporta cu bine pierderea din biblioteca pasilor nostri a lui "Theodor Neculuta, poet" sau "Constantin Mille", gazetar cu articole de un sovinism atroce.
A, stiu o strada pe langa Piata Chibrit care se numeste poetul Buzdugan. Ce "mare" poet o fi fost si nu stim de el? In ce trecut ai mai vrea sa zabovesti?
Cu epocile e la fel ca si cu oamenii. De departe arata intr-un fel, de aproape cu totul altfel. In genere ne judecam semenii superficial, le punem etichete. Cutare e generos, cutare e zgarcit, cutare e grandoman, cutare e nefericit. Cand ne imprietenim cu ei, ii vedem insa in alta lumina, le descoperim nuante, calitati incredibile sau defecte nebanuite. Daca suntem onesti, recunoastem asta. La fel, cand te imprietenesti cu o epoca, chiar cu una care ti s-a parut straina si ostila, ii descoperi tot felul de calitati, pe care nu le are nici o alta perioada, dar si alte defecte decat cele la care te-ai fi asteptat. Am vazut odata un documentar despre evul mediu, perioada de care imi era de-a dreptul teama. Or, documentarul scotea la iveala un rafinament al vietii pe care poate numai poezia medievala m-ar fi putut face sa-l banuiesc. Era, oricum, pasionant sa fii "in intimitatea" medievala.
Inteleg ca noi, romanii, nici "medievali" nu ne putem numi, pentru ca nu ne caracterizeaza acest "rafinament al vietii". Dar daca spui ca atunci era pasionant, te cred.
Cu toate acestea, din istoria noastra nu ma atrage nimic dinainte de jumatatea secolului 19. (Desi sa fii la Pontul Euxin, exilat odata cu Ovidiu ar putea fi o experienta.) In privinta Europei insa, secolul 18, ultimul "al bunului plac si al bunului gust" ar fi de vizitat, ba chiar si secolul 17, al poetului "meu", Angelus Silesius.
Si cand te gandesti ca traim acum aproape punct cu punct ce prevedeau mari inaintasi ai nostri!
Ma gandesc, razand cam manzeste, la previziunile lui Caragiale. Da-mi voie sa iau cartea, ca e prea grav ca sa nu-ti spun exact vorbele lui: "Omenirea va sfarsi prin a fi nebuna. Nebunia va fi starea normala a mintii omenesti. Planeta noastra va fi un vast balamuc! Biata omenire! Dupa atata prostie, frumos sfarsit!" Scria asta cu foarte putin inainte de inceputul secolului 20. Ca omenirea incepe sa-si piarda, daca nu mintile, in orice caz bunul simt si bunul gust devine evident. S-ar putea totusi ca aceasta impresie pe care o avem, cred, mai toti, sa fie si efectul felului in care, ca sa-si asigure audienta, televiziunile din toata lumea dilata orice stire negativa, dilata orice banal accident, creeaza panica, promoveaza vulgaritatea.
Sa privim telejurnalele mai tuturor televiziunilor: "un vast balamuc" pigmentat cu prostie, trivialitate, lipsa de bun simt, nerusinare si senzationalul cel mai ieftin. Stiriste care chicotesc natang la anuntarea unor calamitati, fete care se dezbraca in direct, erectili caraghiosi, unii milionari cu vagi caracteristici masculine, dupa care alearga lacom camerele de filmare sa le surprinda zambetul tamp...
Toate relele fizice si cosmice ies din micul ecran ca din Cutia Pandorei. La noi, diverse reporterite improvizate relateaza "de la fata locului" cu ochii mariti de groaza, cu un ton ridicat si un accent de parca ar da vesti in direct despre sfarsitul lumii. Traim un fel de isterie colectiva. La isterie leacul cel mai bun, spun medicii, e o palma. Probabil ca si omenirii i-ar trebui o palma zdravana ca sa-si vina in fire.
Cartea ta, "In intimitatea secolului 19", are personaje ceva mai linistite. Oare ar face ele fata secolului 21?
L-as vedea perfect pe Maiorescu, atat de echilibrat, de rational, de modern in toate privintele, in parlamentul de astazi, punandu-i la punct pe toti demagogii si flecarii, propunand legi si amendamente folositoare, luand pozitie in chestiuni litigioase si, nu in ultimul rand, influentand, cu autoritatea lui, votul. Tot el ar fi un bun ministru al culturii sau al invatamantului si sunt sigura ca ar sta noptile ca sa faca proiecte viabile, sa faca liste cu oamenii potriviti spre a le pune pe roate. Maiorescu avea fler la oameni. L-as vedea apoi pe neobositul Carol Davila scotand iar la lumina medicina de astazi. E un domeniu atat de important si atat de bolnav! La facultatile de medicina, la admitere, concurenta e minima, ceea ce inseamna ca intra nu cei mai destepti si mai bine pregatiti absolventi de liceu, ci unii putin dispusi sa faca enormele sacrificii pe care le presupune o buna pregatire de medic. Nivelul scade, motivatia nu exista nici moral, nici material, iar rezultatele le vom simti pe pielea noastra. Le-as vedea in secolul 21 si pe doamnele din secolul 19, dedicandu-se deplin unor cauze altruiste, cum numai ele stiau sa o faca, rezolvand o data pentru totdeauna problema "copiilor strazii", deschizand azile, pentru batrani neajutorati, pentru orfani, cantine pentru saraci si cate si mai cate. L-as vedea pe Protopopescu-Pache rezolvand problema circulatiei, a parcarilor, a gropilor din asfalt. Si pe Caragiale l-as vedea dand un nou volum de Momente, de trei ori mai voluminos si mai savuros decat cel din 1901, in care personaje sa fim noi toti.
Apar din ce in ce mai des carti a caror fictiune se suprapune peste documentul strict, iar in public se simte o adevarata foame pentru acest tip de literatura. De ce ?
Vezi, exista oameni care separa categoric viata si cartile, le opun. De obicei ti se spune: tu ai citit, dar eu am trait... Sau: nu din carti inveti asa ceva, din viata. Si alte afirmatii de tipul asta. Or, aceasta falie mi s-a parut dintotdeauna artificial creata, e un mod de a nu intelege esenta literaturii. Eu aseman cele doua teritorii cu niste vase comunicante. Tii minte experientele de la ora de fizica? Erau, sa zicem, doua vase, legate intre ele prin niste canale de comunicare. Turnai in cel din dreapta un lichid care, facandu-si imediat drum prin tubul care lega vasele, ajungea la acelasi nivel si in stanga. Orice carte buna de literatura are exact atata continut cata viata. Sau: nu poti scrie bine daca nu pui viata, lucruri traite, in pagina, daca nu stii ce inseamna viata, cu toata maretia si mizeria ei. Ca sa parafrazez un personaj camilpetrescian, cata literatura, atata viata. Cartile din categoria amintita de tine fac mai limpede acest raport, iar cititorii simt instinctiv ca au nevoie si de viata din ele, adica documentul, si de literatura din ele, fictiunea. Scoala creeaza uneori un handicap. Exista profesori care, atunci cand vorbesc despre carti, par sa procreeze in vitro, se apara de nevazute primejdii cu termeni tehnici, cat mai multi si mai abstracti si socotesc ca e rusinos sa se atinga si de viata de acolo. Li s-ar parea vulgar si nedemn de invatatura sa vorbesti simplu si direct despre ceea ce au mai frumos cartile: viata, in toata complexitatea ei, lumi posibile, eurile noastre alternative. Cum spune Vargas Llosa, "fictiunea este un inlocuitor temporar al vietii".
Iar Borges spune: "daca n-ar fi obsesiile, de ce as mai trai?" Te intreb si eu, daca n-ar fi fost literatura, ce rost ti-ai fi gasit? Sau ce alte vieti ti-ar fi placut sa traiesti?.
M-am gandit deseori la asta. Am observat ca multi scriitori, si, as adauga, scriitori adevarati, raspund la intrebarea "Ce-ati vrea sa fiti daca n-ati fi scriitor?" cu un categoric "Tot scriitor!" In ce ma priveste mi-as dori atat de multe alte lucruri incat mi-e si greu sa aleg. Vina cred ca o poarta stramosii (toate vinile le poarta ei), oameni din categorii, meserii si tipuri umane diferite, unii sedentari si carturari, altii dinamici si aventurieri. Din categoria sedentara: mi-ar fi placut sa am si sa ma ocup de un mic magazinas. Un mic magazin de coloniale (cafea, alune, naut, fistic), sau o mica librarie, ca Meg Ryan in filmul You've got mail, sau o papetarie sau o parfumerie. M-as dedica cu mult zel unui asemenea magazin, as incerca sa am rabdare cu toata lumea, desi nu sunt sigura ca nu mi-as pierde cumpatul cu clientii carcotasi, l-as face in asa fel incat sa simti nevoia sa revii, daca ai intrat o data in el, as tot veni cu idei noi, cu surprize. Iar daca nu, as putea sa fiu... casnica, sa castige "dumnealui" banii, iar eu sa duc o viata dulce, tihnita, in care sa ma plimb, sa citesc, sa aranjez florile in vaze, sa am grija de casa si de copii. Din categoria vietilor aventuroase as fi facut cu placere, cu un prieten dispus la asta, "ocolul pamantului in 80 de zile", as fi fost explorator, cand se mai putea asta, sau as fi putut sa ma ofer voluntar pentru un zbor in cosmos. Sau cabaniera, in creierii muntilor (insa bine pazita, sa nu vina vreun nebun, sa dea foc). Dar detest pesterile si nici intr-un submarin n-as sta cu placere. In fine, mai e categoria ocupatiilor pe care mi-ar fi placut sa le am, dar pentru care nu am defel calitatile necesare: pictor, pianist sau violonist, astronom. Literatura este insa si ea o aventura, chiar daca sedentara, asa ca pana la urma ma multumesc cu ea.
Ce carte ai pe noptiera ? Apropo de colectia de la Humanitas pe care o coordonezi, "Cartea de pe noptiera".
Incep cu o marturisire ciudata, dat fiind ca eu am propus acest nume de colectie: n-am noptiera, am numai un scaun frumos, vechi, invelit in piele, care tine loc de noptiera. Fireste, chiar daca cititorii colectiei n-au noptiera pentru carti, au, oricum, nopti tocmai bune pentru ele. Numele a vrut sa sugereze insa ideea de carte de capatai (capatai inseamna perna), carte care-ti ramane aproape, care e langa tine si cand stingi lumina placuta a veiozei, si cand te trezesti dimineata. Adica o carte prietenoasa, fidela, apropiata. Cred ca Marilyn Monroe spunea ca nu e important cu ce barbat te culci, ci cu ce barbat te trezesti alaturi, dimineata. Ierte-mi-se comparatia cam picanta, dar si cu cartile e la fel, e important sa le simti fidelitatea si apropierea, dragostea. Pe scaunul-noptiera de langa patul meu se afla in permanenta mai multe carti, unele incepute, altele in asteptare. Acum, sa ma uit: recitesc Idiotul, una din cartile mele de capatai in sensul figurat al expresiei, pe care, mi-am dat seama, n-am mai recitit-o de multisor, apoi am Thomas Bernhard, Vechi maestri, pe care inca n-am apucat s-o incep, dar Bernhard ma intereseaza intotdeauna, Fernando Sorrentino, Sapte convorbiri cu Borges, am citit numai doua din cele 7 convorbiri, Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1900), un perfect document de viata cotidiana in belle poque, cu care sunt la jumatate si, ultima venita, cartea lui Florin Turcanu despre Eliade, din care am citit destul de mult, numai ca are aproape 700 de pagini, asa ca o sa stea destul aici.
Ce le predai cu placere studentilor ?
Imi place, pe cat posibil sa variez cursurile si pana acum cel putin am avut aceasta ocazie. in Germania, de exemplu, un profesor n-are voie sa predea acelasi curs mai mult de doi ani, el trebuie sa schimbe radical cursul la doi ani o data. Nu stiu daca si la noi e regula asta explicita, dar stiu ca fiecare din noi are cursuri la ani diferiti, apoi optionale, apoi masterate, care te obliga la asemenea schimbari. Eu nu-mi scriu cursurile, am numai niste fise, astfel incat si cand repet o perioada o fac altfel, iar optionalele nu le-am repetat nici macar o data. Insa cel mai bine ma simt in literatura interbelica si, din ea, in poezia interbelica, unde simt ca-i pot face pe studenti sa inteleaga mai mult decat pana atunci ce inseamna poezia moderna.
Stiu ca esti iubitoare de poezie. Care e versul pe care-l iubesti cel mai mult?
Cand eram studenta locuiam intr-o mica mansarda studenteasca. Aveam acolo o biblioteca cu rafturi minuscule - o mai am si acum - si multe carti care erau puse in teancuri tot mai inalte de la o luna la alta, de-a lungul peretilor. Pe singurul perete liber, cel care marginea patul, imi scrisesem cu creta albastra doua versuri de Rimbaud:
saisons, chateaux,
Quelle ame est sans dfauts?
Unul dintre opzecisti, dar nu-mi mai amintesc cine, m-a intrebat intr-o zi, "stii cum a tradus Foarta versurile astea?". Nu stiam, asa ca mi-a spus:
"O, vacante, o castele,
Vai de pacatele mele".
O traducere ludica, si libera, care mi-a facut si mai dragi versurile din Rimbaud. Iar din literatura romana cred ca ma pot opri, nu la un vers, ci la un mic fragment din Barbu: "Ca sufletul nu e fantana/ Decat la om, fiara batrana,/ Iar la faptura mai firava/ Pahar e gandul, cu otrava". Dar am versuri favorite din mai toti poetii pe care i-am citit si mi se intampla sa merg pe strada si sa-mi vina in minte, prin cine stie ce asociatie de idei sau prin atractie pur sonora, un intreg poem.
Stii multe poeme pe dinafara?
Ca mai toti colegii mei de generatie literara, stiu o multime. De cate ori dadeam peste un poem care imi placea, simteam nevoia sa-l iau cu mine, in mine, pentru totdeauna. Instinctiv, procedam ca in Fahrenheit 451, salvam, nu carti intregi, dar macar poeme, prin invatare pe dinafara si nu numai in romana. Mai fac si astazi, asa, dar mult, mult mai rar. M-a intrebat odata o studenta la ce bun, daca ai cartea, biblioteca sau internetul unde poti gasi tot ce vrei. Da, dar ca sa poti trai poezia, ca sa poti s-o legi de imediat, ca sa poti face asocieri intre poeti diferiti si, nu in ultimul rand, ca sa recunosti tesatura poetica ascunsa in banalul cotidian trebuie sa o ai "la purtator". I-am invidiat intotdeauna pe compozitori, pe muzicieni, pentru frazele muzicale cu care trebuie ca se delecteaza, pe care le "aud" in ei, in timp ce la noi in cap e numai zgura obisnuita a zilei. Cum o fi sa auzi notele dintr-o viitoare simfonie, partitura fiecarui instrument?
Cum sa fie? blouissant!
Oricum, biblioteca poetica din mintea mea e singurul substitut prin care pot avea acces la ceva asemanator muzicii. si nu e numai poezie. E si ceva Caragiale, tatal si fiul, e si Urmuz si destui altii.
Intr-o zi, la o sedinta la Romania literara, domnul Manolescu, care le-a fost asistent, la facultate, in primii lui ani de profesorat, Adrianei Bittel si lui Alex. Stefanescu, i-a pus, ca la scoala, sa spuna poemul Timbru, de Ion Barbu: "Cimpoiul vested luncii sau fluierul din drum, /Durerea divizata o suna-ncet, mai tare..." si asa mai departe. Alex. a ajuns cu bine pana la sfarsitul primei strofe, dupa care s-a uitat intrebator la Adriana, care-i soptea, din cate am inteles, si la seminarele si examenele de la facultate, si i-a soptit si-acum: "Ar trebui un cantec incapator, precum". Dupa ce au spus perfect tot poemul dl. Manolescu a explicat de ce finalul este "....cand rasare / Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum" si nu a Evei, cum spun de obicei studentii. Eu cred ca a sti pe dinafara sau a citi impreuna cu cineva acelasi poem este una dintre cele mai minunate forme de solidaritate, nu numai intelectuala, dar chiar umana, din cate exista.
Cat de aproape sunt scriitorii de propriile slabiciuni?
Cel mai aproape, pentru ca le-am trait in carti in toate felurile posibile si le recunoastem imediat. Nu ne putem insela, chiar daca, eventual, ii putem insela pe altii. Demonul, ca si ingerul sunt in noi, la fel ca in toata lumea, numai ca ai nostri stiu sa vorbeasca mai deslusit.
Dispretuiesti ceva in viata literara de astazi ?
Nu dispretuiesc nimic, viata literara n-are cum sa fie un paradis, nici macar pierdut, pentru ca prozatorii si poetii, mai ales, sunt, cum se stie, un "neam suparacios". Au prea multa personalitate, sunt prea orgoliosi, dar sunt si de o sensibilitate iesita din comun, simt enorm si vad monstruos. Nu dispretuiesc, dar imi pare nespus de rau de vesnica energie consumata pe prostii, pe polemici care nu duc nicaieri. Imi pare rau cand vad prietenii distruse, poate nu pe vecie, dar pentru o buna bucata de vreme, desi stiu bine ca totdeauna a fost asa. Duiliu Zamfirescu, de pilda, ii purta o asemenea afectiune lui Titu Maiorescu, incat se declara gata sa-i dea cadou ani din viata lui si sunt sigura ca ar fi facut-o efectiv, daca un asemenea lucru ar fi fost posibil. Si totusi, spre sfarsitul vietii lui Maiorescu, mai tanarul confrate a reusit sa se supere pe el, si reciproc. Sirul de exemple de suparari, uri, certuri poate continua, linistit, pana azi, in momentul cand vorbim. Minune e cazul celalalt, cand o prietenie dureaza fara intrerupere pana la moarte, dar de-obicei asta inseamna ca moartea unuia a fost timpurie. Dar scriitorii care iubesc cu adevarat cartea trec cu bine o proba la care multi oameni cad, si pe care as numi-o proba succesului celuilalt. Se spune ca "prietenul la nevoie se cunoaste", adica prietenia adevarata se verifica la greu. De fapt, in societatea noastra, asa cum arata ea, proba relevanta a prieteniei mi se pare cea inversa, prietenia care la bine se cunoaste. Sunt unii care te iubesc cand esti necajit, cand n-ai noroc sau succes, cand esti bolnav, dar nu te mai iubesc sau nu te mai suporta imediat ce iesi putin la suprafata sau in fata, pe scena literara, cand esti vesel, cand pari fericit.
Extrem de reconfortant, de frumos, este insa cazul celalalt, scriitorii care stiu sa se bucure de o carte buna de parca ar fi scris-o ei insisi. Care se entuziasmeaza, care stiu sa admire. Cand un scriitor admira o carte, el o face din interior, stie despre ce vorbeste, e extraordinar. Nimic nu poate fi mai placut pentru un scriitor decat sa fie sincer admirat de altul. Pentru mine, acestia sunt adevaratii scriitori, adevaratii oameni de litere si, pana la urma, adevaratii oameni.
Dialog realizat de Iolanda Malamen 
 Afisari: 121  |  Tiparire pagina  |  Tiparire articol (optimizat)  |  Trimitere pe e-mail 
A r h i v a
 Top afisari / comentarii 
 Calvarul redobandirii cetateniei romane (1575 afisari)
 Garajul lui Traian (753 afisari)
 Sticletii procurori (177 afisari)
 Tariceanu nu-i doreste pe romani (124 afisari)
 Demonul si ingerul sunt in noi, la fel ca in toata lumea (121 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2006 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.08250 sec.