Ziua Logo
  Nr. 3545 de joi, 9 februarie 2006 
 Cauta:  
  Detalii »
Dialoguri
Cartile mari de la un punct incolo isi gasesc singure drumul
Alexandru Musina, sibian naturalizat in Brasov, face parte din "precipitatul socio-cultural", cum numeste el "Generatia '80", fiind unul din cei mai activi si mai vizibili reprezentanti.
Poet, eseist, antologator de poezie si proza, profesor de franceza (1978-1989), cultivator de flori (1989-1990), redactor-sef al revistei "Interval" (1990-1992) conferentiar (din 1992) de Literatura Comparata si Folclor la Facultatea de Litere a Universitatii "Transilvania" din Brasov, doctor in filologie al Universitatii Bucuresti (1995), director(din 1997) al Editurii "Aula", detinator al catorva premii literare, Alexandru Musina este un excelent partener de dialog, inzestrat cu un simt critic si cu o disponibilitate intelectuala mereu "in forta", un ludic ce-si savureaza reusitele scriitoricesti, un autor pentru care competitia culturala (in speta literara), trebuie sa fie un motor in miscare, impotriva prejudecatilor si parvenitismelor literare.
A debutat cu poezie in volumul colectiv "Cinci", editura "Litera", 1982 (impreuna cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin), au urmat noua carti de poeme semnate Alexandru Musina, patru carti de eseuri: "Unde se afla poezia?", "Paradigma poeziei moderne", "Eseu asupra poeziei moderne", "Sinapse", "Supravietuirea prin fictiune" si "Antologia poeziei Generatiei '80".
"Scrisorile de la Olanesti" (publicate numar de numar in revista "Vatra"), carte care va aparea in curand, la editura "Cartier", va fi probabil unul din titlurile de referinta ale anului 2006.
Alexandru Musina, ce te-ar putea face sa renunti la literatura, dupa ce decenii de-a randul ai fost in mrejele ei?
Nimic. Realmente nu pot sa ma gandesc la nici un motiv. Nu stiu. Poate daca as deveni intelept, atunci as renunta la literatura, dar cum n-am sansa asta, nu o sa renunt niciodata la ea.
A fost o prima provocare Ma bucur mult ca astazi nici unul dintre noi nu e chiar "pe fuga" si ca in sfarsit, putem vorbi.
Suntem in decembrie 2005. Ca scriitor si ca editor, ce poti spune despre anul literar, care se incheie?
Nu am o imagine foarte clara a anului 2005, literar, si, sincer sa fiu nici nu l-am urmarit indeaproape. Nu ma intereseaza ce fac ceilalti deocamdata, dar pentru mine 2005 este incununarea a 4-5 ani de munca la cursul de "Scriere creatoare" pe care-l tin la Universitatea Transilvania din Brasov, o incununare prin publicarea la editura "Aula" a sapte tineri prozatori, dintre care patru mi se par extraordinari.
Pentru un editor este o "lovitura".
Sper sa "dau lovitura" si, cel putin trei, sa se impuna ca surprizele anului 2005.
Ca orice editor, pe langa ca astepti surprize literare din partea tinerilor, esti de mult timp cautator, descoperitor de talente literare. Fara un editor care sa-i sustina tinerii nu au cum sa se faca auziti.
Am descoperit intr-adevar foarte multi pana acuma...
Ai tiparit si o antologie de proza in 2003.
Am inceput "explorarea", cum spui, inca de prin 1981 si Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea sunt tot descoperirile mele.
Pe atunci erai suficient de tanar ca sa fii tu insuti o proprie descoperire.
Asa este. Antologia de care ai amintit este publicata in colaborare cu Andrei Bodiu si Caius Dobrescu. In ea sunt publicati tot tinerii de la masteratul cursurilor de "Scriere creatoare" de la Universitatea Transilvania din Brasov.
Inteleg ca ei tinerii, sunt o miza puternica a ta.
Bineinteles ca mizez pe ei. Altfel nu i-as fi publicat. Eu nu fac lucruri de complezenta sau numai asa ca sa ma aflu in treaba. Ce incerc eu sa fac cu ei si cu asta inchei( pentru ca important este ca oamenii sa-i citeasca), este sa se fereasca de pretiozitati, inclusiv de cele stilizate textualiste, de vulgaritatea asumata, tot ca o fandoseala textualista sau de mizerabilismele care sunt dupa parerea mea un produs secundar, un reziduu ideologic.
Esti cam aspru cu "ismele" de care ai amintit. Eu zic ca mediocritatea voioasa si pacalitoare care abunda prin spatiile tipografice este un lucru pe care trebuie in primul rand sa-l ocoleasca.
Ei trebuie sa fie scriitori atenti cu lumea din jurul lor, la oamenii care sunt oameni, nu sunt nici ultimele rebuturi sociale, nu sunt nici fiinte de hartie pe care le fabricam noi si facem ce vrem cu ele.
Daca tot ai vorbit de cateva curente care strabat literatura ultimilor ani, vreau sa insisti mai mult asupra acestor "defecte".
Pai este chiar defectul literaturii romane din ultimii 60 de ani si anume: este o literatura de ciocoi, de oameni care nu sunt atenti la cei din jur, care au gandirea Elenei Ceausescu, ajunsa si la Alina Mungiu, de genul: "Nu ma meritati!", "Ce caut eu in acest popor de papuasi, cand puteam sa fiu in alta parte"?, "Iata, stau in rahatul asta", s.a.m.d. Asta e primul defect. In al doilea rand, legat tocmai de acesta, un aer mandarinal, estetic, un mod de a falsifica realitatea si de a se feri in a spune lucrurile fundamentale despre oamenii din jur, despre societate, despre ei insisi, tocmai pentru a se proteja si a-si mentine acest statut ambiguu pe care comunistii l-au fabricat dupa 1948. Nu uita ca in '50-'56, "baietii" stateau la Pelisor si cantau revolutia si pe muncitorii care depaseau norma si salvau abatajul. Era deci un fel de aristocratie a slugilor ideologice ale regimului si aceasta mentalitate de pseudoaristocrat care de fapt este o sluga care se fereste sa spuna lucrurile care deranjeaza, s-a perpetuat pana in contemporaneitate.
Nu crezi ca lucrurile astea se intampla in primul rand dintr-o superficialitate, iar in al doilea rand dintr-o neputinta de a se adapta unei noi viziuni?
Nu, eu cred ca de fapt totul este rezultatul unui parvenitism. Pentru foarte multi literatura e un mod de a parveni social, cultural, institutional, s.a.m.d. Foarte putini sunt realmente patrunsi de acea flacara care este mai importanta decat orice altceva.
Ce este un mare scriitor, dupa opinia ta?
Nu pot sa definesc ce este un mare scriitor. El poate sa fie un ticalos, sa faca compromisuri sociale, dar cand scrie, il vezi ca spune lucrurile pana la capat, asa cum le vede, asa cum le simte, ceea ce mi se intampla foarte rar, citind scriitori romani.
Peste tot in lume apar scriitori fabricati. Uite, Dan Brown sau alte produse planetare, de carte de consum.
Da, dar macar astea sunt prefabricate pe care le iei ca atare, le consumi si arunci cojile bananelor pe care le-ai mancat, numai ca noi avem pretentii de mari scriitori. Aici este discutia. Ca nu sunt autori de literatura de consum, foarte bine, dar sa fie atunci autori de mare valoare. Este foarte usor sa-i tot bestelesti pe cei din jur. Nemultumirea mea are si o latura comica romaneasca: noi tot timpul suntem nemultumiti de ceilalti si nu suntem nemultumiti de noi insine, in acest spectacol in care :"tu esti de vina", "n-am avut toate conditiile", s.a.m.d.
Literatura romana are si momente de varf..
Da, are cateva puncte, cateva momente reusite, insa din cauza complexelor de tot felul si a prejudecatilor de tot felul, noi nu le vedem asa cum ar trebui, mai ales nu reusim sa depasim acel complex comercial care este foarte vechi, cuplat cu un fel de gandire asupra literaturii romane care imita gandirea economica a lui Ceausescu si anume: autarhia economica. La noi ierarhiile literare sunt strict romanesti, referintele sunt strict romanesti, sistemul de referinta este strict romanesc, nimeni nu isi pune problema care este "tehnologia de ultima ora", care sunt valorile ce realmente pot fi cotate la bursa in lume. Pur si simplu si din cauza asta literatura noastra are niste autolimitari aiurea, dupa parerea mea.
Autosuficienta asta vine din frustrari, complexe si din panica. "Tehnologia de ultima ora" presupune sa stii sa primesti, nu numai sa dai. Noi nu stim sa primim. Cat despre iesirea in lume...
Pe mine sincer, nu ma intereseaza succesul inafara. Publicul extern ar trebui sa vina dupa publicul intern. Noi ne-am pierdut cititorii in interior, asta e problema literaturii romane. Atunci cand un scriitor extraordinar vinde 500 de exemplare sau 1000 de exemplare, toata lumea este fericita ca a reusit sa vanda atat. Cred ca problema literaturii noastre este in primul rand, nu sa se uite inafara, pentru export, ci sa se uite la cititorul roman. Bineinteles ce ar trebui sa existe un intermediar de calitate, un agent literar, dar asta tine de piata, de marketing.
Este un inceput in programul francez, "Les belles etrangers".
Din pacate, atunci cand ei vin sa exploreze piata romaneasca, nu prea au ce sa gaseasca pe aceasta piata.
Difuzare catastrofala, tiraje infime....
Sunt 2-3 edituri care respecta de bine de rau cererile pietii de carte, dar nu toti scriitorii publica la ele..
Exista niste strategii care trebuie urmate punct cu punct pentru traducerea inafara, dar ele inca nu se fac. M-am gandit si eu la asta. Probabil am sa scriu un text, un articol intr-o revista vizibila, dar repet, nu asta este problema noastra ca scriitori. Asta este problema institutiilor culturale romanesti si nu putem noi sa o rezolvam aici.
Sa vorbim si despre literatura pe care o scrii. Esti un poet cunoscut al unei generatii ('80), foarte cunoscuta si bine conturata in spatiul literar. Cum privesti problema generationista?
Eu in '94-'95, mi-am dat demisia impreuna cu Al. Cistelecan si Virgil Podoaba din generatia '80. A fost un mod de a sublinia, ca ceea ce noi numim "Generatia '80", este un precipitat socio-cultural extrem de important. Am numit-o asa, pentru ca erau si niste conditionari sociale, pentru ca era presiunea regimului foarte mare si te obliga sa stai la un loc, era si o baza culturala, o noua generatie cu alta deschidere, cu alte lecturi, cu alt mod de-a intelege literatura.
Ati avut si mentori...
Nu, n-am avut mentori. Toata lumea are senzatia ca Nicolae Manolescu a fost mentorul nostru. Nu, a fost un fenomen rezultat din liberalizarea invatamantului din anii '67. Noi nu am avut de-aface cu nici un scriitor proletcultist in programa de liceu, am citit cele mai bune carti posibile, pentru ca s-au tradus, am prins "deschiderea" si acesti oameni cu cea mai buna formatie (posibila) in perioada postbelica, s-au trezit, la finalul studiilor, intr-o societate aberanta si au reactionat in consecinta, cu talentul si cultura proprii fiecaruia. Acest precipitat socio-cultural cum ii spun eu, a disparut dupa '90. Nu mai putem vorbi de "Generatia '80", decat ca de un fenomen istoric, care s-a incheiat in '89. Exista personalitati care au o forta creatoare care-i duce inainte, altii care n-au mai scris mare lucru, dar eu cred ca dupa '90 a discuta generationist este aberant, pentru ca trebuie sa discutam acuma pe directii, pe grupuri, pe ideologii literare simultane si concurente. In regimul comunist nu puteau sa fie ideologii concurente in spatiul culturii, pentru ca nu existau decat doua ideologii: una oficiala si cea alternativa care era foarte amestecata, dar noi toti eram foarte solidari. Acum, se vede ca nu mai pot fi solidar cu oameni chiar din generatia mea, pentru ca ei si literatura o gandesc diferit. Cu atat mai mult nu cred ca se poate discuta de generatii printre cei tineri. Sunt grupuri, miscari, directii cu ideologii diferite, cu un mod de-a intelege literatura diferit. Din pacate se continua aceasta problema de cazarma. Eu cred ca in buna masura, ideologia asta a generatiilor sau a promotiilor pe care regretatul Laurentiu Ulici o avea din zece in zece ani, tine cumva de cazarma. Venea o noua serie de pifani, era o noua generatie.
Eu zic ca este si o reactie a tinerilor vizavi de ce s-a intamplat pana la ei.
Bineinteles ca in acelasi timp este si o reactie normala a unor tineri care intotdeauna se simt oprimati de cei mai varstnici. Functioneaza principiul de baza al avangardelor pe care l-au anuntat futuristii si anume: " Cand vom avea si noi 30 de ani, dati-ne si pe noi la o parte, ca nu vom mai fi buni de nimic. Exista aceasta mitologie care e a modernitatii si a postmodernitatii, care este tineretea.
Sunt tanar, am valoare, tot ce a fost inainte este o prostie, un fleac....
Toti care au o anumita varsta biologica, trebuie dati la o parte, pentru ca noi suntem tineri. E foarte interesant.
Suntem inca in plina modernitate?
Suntem intr-o prelungire a modernitatii, intr-un fel de exacerbare a ei, care trece dincolo, numindu-se postmodernitate. Modern este ceva ce este astazi la moda. Modernitatea a castigat razboiul cu tot ce era inaintea ei si a ajuns la un fel de autofagocitare, la o scurtare atat de mare a timpului in care discutam cultura, incat nu mai conteaza decat ce este acum, astazi, in cele 5 minute in care ma uit la televizor sau citesc ziarul...
Accepti deci si ideea de moda literara.
Da, dar mai clar mi se pare cum functioneaza cultura actualmente. Suntem intr-un moment in care nu mai are valoare culturala, literara (estetica), decat lucrul care este facut acum, dar e diferit fata de tot ce s-a facut inainte. Un fel de mecanism al provocarii valorilor prin diferenta, pentru ca orice poate sa fie valoare estetica, daca este diferit de ce-a fost inainte.
De la "pisoarul" lui Duchamp, si "arta manjabila" totul a devenit posibil.
S-a produs o cezura in lumea culturala si artistica, marcata intre altele (cum spui), de "pisoarul" lui Marcel Duchamp. Dupa asta, orice a putut fi estetic, arta. Important este sa fie diferit de ce s-a facut inainte. Mai intervine un al doilea element care este specific modernitatii si anume, muzeul. Nu este valoros estetic decat ceea ce este foarte nou, nu s-a mai facut si ajunge in muzee. Daca nu ajunge in muzeu, ajunge la lada de gunoi. Subliniez aceasta dimensiune. Sau este valoros si intra in muzeu sau este detritus si este bagat la gunoi. Suntem in aceasta deplasare si accelerare a centrului spre nou, dar un nou care depinde de valorizarea in muzeu, pentru ca de fapt postmodernitatea este lumea din jur.
Asta si pentru ca nu mai percepem natura, nu mai traim in mijlocul ei.
Natura pe care trebuia sa o civilizam, sa o cultivam, care este o valoare a modernitatii. Modernitatea vine cu valorile umane care regandesc si reconstruiesc toata lumea. Noi traim intr-un muzeu, in cultura, de aceea suntem obligati la citate pentru ca nu mai putem descoperi spatii, putem doar valorifica ceea ce a existat si s-a produs inaintea noastra sau sa luam obiecte care nu au o functie literara, artistica pana acuma si sa le aducem si sa le facem obiecte estetice. In literatura asta ne pune insa intr-o a doua imposibilitate logic ontologica si estetica si anume, nu putem trata ceea ce este substanta ultima a literaturii, mai ales a litaraturii moderne care este interiorul, intimitatea, pentru ca literatura e clar ca s-a deplasat dinspre exterior inspre interior, ca teme, subiecte, substanta.
De asta au atata cautare, jurnalele, memoriile.
Da, totul s-a deplasat spre interior, literatura psihologica, intimista, autofictiunea. Ele nu existau ca si concepte, chiar daca erau practicate inainte de modernitate. Nu putem trata interioritatea noastra psihica in termenii pe care i-am spus pana acum, care erau de fapt ai obiectualitatii, ai muzeului, ai detritus-ului s.a.m.d. Cum tratam un lucru care este de fapt la fel? Este evident ca lumea obiectuala din jurul nostru, lumea comunicatiei s-a modificat radical, in asa fel incat putem spune ca noi nu avem din punctul asta de vedere nimic comun cu stramosii nostri, deci toate aceste discursuri ale modernitatii si postmodernitatii se justifica. Din punct de vedere sufletesc, spiritual nu ai cum sa te schimbi in interior, or literatura este in aceasta imposibilitate si atunci fie joaca pe spectaculos, pe un fel de fandoseala, de exhibitionism, pe un fel de manierism foarte sofisticat, fie incearca in continuare sa vada ce se intampla cu amaratul nostru de suflet in aceasta lume in care traim. Asta poate sa fie o tema a literaturii. Noi doi sa zicem, oameni la 50 de ani, dar in acelasi timp ingrozitor de batrani, pentru ca am traversat doua regimuri si trei epoci tehnologice. In momentul cand eu aveam 10 ani nici macar nu exista televizor in jurul meu. Intre timp a aparut televizorul, video-ul, calculatorul, telefonul mobil. Deosebirea intre lumea de la 1950 din punctul asta de vedere ca existenta si lumea din 2005, este mai mare ca cea dintre 1850 si 1950. Telefonul exista, dar s-au inventat radioul si televizorul. Asta poate sa fie o tema si substanta literaturii mari: Ce se intampla cu noi?
O tema si o drama.
Mai este si deruta.
Si dilemele care bantuie literatura?
Dilema este fie insistarea in exhibitionism sau pe pretiozitati textualist-manierist-postmoderne, cum se numesc la noi, fie incercarea de a explora aceasta intamplare, situatie noua. Sunt si altii care nu se recunosc ca atare. In momentul in care scrii despre ceea ce se intampla cu noi in lumea asta, poti alege fie o varianta in care cumva incerci sa te intelegi numai tu pe tine si aici ajungem la extremele autofictiunii, in care unul din maestri e Celine ( desi este mai batran e foarte mare), fie incerci sa construiesti un mesaj care sa fie comunicat celorlalti si care sa ramana totusi un obiect artistic.
Acuma, fiecare cum poate
Problema celui care scrie este urmatoarea: noi ne cocosam si facem pe grozavii, ne dam mari, ne laudam, dar de fapt fiecare nu poate sa sara peste umbra lui. Fiecare spune: "ce-i mai grozav fac eu", dar el e constient ca nu poate sa faca altceva, sa faca mai mult. Problema e si cat poti sa faci,
Gombrowicz spune undeva, in jurnal: "Literatura? Un vuiet continuu pe care caut sa-l inabus"
Cum este "vuietul" scrisului tau?
Eu am trait foarte multa vreme si cred ca traiesc si acuma aceasta relatie. Eu am o relatie cu literatura (poti sa pui in ghilimele asta), "naturala". Sunt si am fost toata viata un cititor naiv si atunci, chiar citatele mele culturale sunt citate existentiale, pentru ca personajul X dintr-un roman are pentru mine, aproape aceeasi realitate, ca unul cu care m-am intalnit. Atunci cand scriu despre ce mi se intampla, intotdeauna scriu numai despre fantasmele mele si ceea ce mi se intampla si dau citate culturale pentru ca ele fac parte din biografia mea, din viata mea, din felul in care traiesc eu si ma raportez la ceilalti ca si cei cu care m-am intalnit si am stat de vorba. "Vuietul" asta nu l-am simtit ca exterior, a fost ca un fel de pulsatie, deci tot ce a fost literatura a fost un fel de pulsatie interioara a mea si un mod de-a trai. Citeam enorm, dar nu ma feream de ceilalti, deci n-am facut niciodata distinctia dintre lumea dinafara, lumea mea si lumea cartilor.
Ce se intampla diferit de alte perioade astazi, in receptarea cartii?
Eu zic ca lumea s-a schimbat radical, iar criticul trebuie sa ramana ceea ce este: nu un judecator al literaturii, ci un intermediar. El este ca un oenolog: gusta vinul si-ti explica de ce este bun asta, de ce nu celalalt. El este un intermediar. Nu unul care vinde literatura, ci unul care spune ca un testator. Or, pana nu-si repozitioneaza modul de relatie cu literatura in sensul asta, critica este foarte complicata, existand foarte multe tipuri de critici.
I-a cam luat locul un tip de eseistica creativa, dar si ultraspecializata..
Au existat doua sau trei prejudecati posibile numai intr-un regim controlat: comunismul. Birocratul era mai important decat cel care producea. La noi criticul a fost la un moment dat mai important decat scriitorul, ceea ce i-a dat lui ideea ca el este scriitor si s-a ajuns acuma la "critifictiune" si anume, ca e mai important ce simte el in timp ce citeste, decat ce se intampla in carte.
Asta aratand un grad de neatentie?
Exact. Nu-l mai intereseaza. Eu cand citesc sunt interesat daca este buna cartea sau nu. Unii nu mai sunt atenti nici la textul despre care scriu, dar nici la cei pentru care scriu. El scrie pentru un cititor. Deci este o neatentie la public si la opera pentru care scrie. Regretam cativa critici importanti care, chiar si in conditiile in care scriitorii ii receptau ca pe niste judecatori supremi, ei erau de fapt niste intermediari.
Unul dintre ei este bineinteles, Nicolae Manolescu.
Da, il citez mereu, dar nu numai el si ceilalti critici importanti faceau acelasi lucru: " e buna, nu e buna", "imi place, de ce nu-mi place" s.a.m.d.
Conta mult si empatia...
Pai intotdeauna este si empatia. Sau nu. La noi acum critica nu mai este importanta. O sa dau totusi un exemplu care va arata ca poate sa fie importanta. Ea nu mai este in locurile care conteaza. Ea nu este la televizor sau nu este cum trebuie la televizor, nu este cum trebuie in marile reviste si ziare, cu o singura exceptie: Dan C. Mihailescu. Si uite, am descoperit in el un intermediar care face sa se vanda cartea.
Si face ca literatura sa fie importanta. Are un limbaj seducator si pentru cei mai putin avizati.
Asta este functia criticului; sa citeasca, daca-i place sa spuna de ce ii place, sa te convinga de valoarea cartii sau dimpotriva, de lipsa ei de valoare. In perioada comunista, inca mai era posibila aceasta convietuire intre critica universitara care este superspecializata si critica de intermediere, de intampinare. Acuma nu mai e posibil. Trebuie facuta alegerea, nu poti sa fii si colo si colo.
In Occident exista aceasta alegere.
In Occident exista critici foarte influienti care sunt la marile reviste, la marile ziare, la televiziuni si exista universitarii pe care ii stiu foarte, foarte putini. Noi vrem sa fim de toate si asta nu se poate.
Cine se ocupa de destinul unor carti valoroase aparute in ultimii ani?
In primul rand nu prea stiu care sunt cartile valoroase. Cartile mari de la un punct incolo isi gasesc singure drumul spre cititor si nu putem spune ca vreo carte foarte buna a fost nedreptatita. Au fiecare urcusurile si coborasurile lor. Pentru mine ceea ce este semnificativ si am sa aduc in discutie aici, este ce se intampla cu poezia romaneasca. A traversat un desert, iar acuma incepe sa-si revina cu cei foarte tineri, cu singura observatie pe care am facut-o si o mai fac: Poezia fiind dupa parerea mea genul de varf, de elita, este si mai dependenta de "tehnologia" de ultima ora. Nu poti sa faci poezie de varf romaneasca, fara sa stii ce se intampla "la varf" in marea poezie a lumii, fara sa cunosti marii poeti ai lumii. Constat cu tristete la cei foarte tineri, unii extrem de talentati, ca habar nu au de poezia universala a secolului XX, habar nu au de marii poeti contemporani, dintre care unii mai traiesc si au sistemul de referinta strict in limba romana. Pe mine nu ma satisface ca sa fiu un sistem de referinta pentru unul mai tanar, fie in rau, fie in bine, fie sa ma citeze, fie sa ma injure, important este ca poezia romana sa mearga in continuare pe acea obsesie a conectarii la ce este de varf, pentru ca asta a facut calitatea poeziei '80. Noi eram conectati la ce se scria mai bine, de ultima ora in poezia lumii.
In primul rand la poezia americana.
Da, tin minte ca a venit Stavros Deligiorgis la facultate, sa ne vorbeasca despre poezia americana, noi radeam, pentru ca stiam mai multe decat el, care era lector american, il tradusese pe Nichita, s.a.m.d.
A scris si o antologie de poezie romaneasca a ultimei sute de ani.
As vrea ca acesti juni sa ma surprinda si sa-mi spuna: "ei, vezi ca nu l-ai citit pe ala de ultima ora"!. Probabil ca nu prea mai am timp, ca am tot felul de ocupatii conexe poeziei.
Dar eu fac un fel de test cu cei tineri care sunt grozavi: le dau o lista de zece poeti mari ai secolului XX si, cu cei care au citit macar trei dintrei ei, discut, cu ceilalti nu.
Cei din generatiile noastre, avem in biblioteca colectiile, "Poesis" si "Cele mai frumoase poezii" in multe traduceri exceptionale.
Asa este!
Exista mutantii. Gandeste-te ce se scria cand au aparut spre exemplu, Withman sau Kavafis !
Da, dar astazi tinerii trebuie sa fie foarte deschisi pentru ca au nevoie de competitie. Competitia face poezia. Eu cred ca cele mai bune lucruri scrise de generatia '80 au fost in perioada de maxima competitie prieteneasca dintre noi, perioada "Cenaclului de luni". Chiar pot sa trag o linie intre ce au scris oamenii intre '77 si '83 si ce a fost dupa aia.
Nici o grija, asa spun si nouazecistii despre voi, asa spun saptezecistii despre saizecisti s.a.m.d.
Alexandru Musina, ai cel putin un poem, antologabil in oricare istorie a poeziei moderne: "Budila expres". Cum si unde l-ai scris?
Eram la Intorsura Buzaului, faceam naveta, eram aruncat la marginea lumii, primisem tot felul de suturi si pumni in gura pentru ca, din facultate m-am trezit navetist, eram marginalizat, aveam senzatia ca nu mai reprezint nimic si am avut un fel de reactie spunandu-mi: "totusi sunt viu, gandesc, exist, pot sa semnific ceva la modul absolut si sa spun un lucru fundamental. Poemele lungi, cum este "Budiala Expres" au cateva conditionari. Prima: sa aiba o anumita structura. Daca structura de dedesubt nu este puternica, nu rezista. In al doilea rand trebuie sa poti mentine tonul si tonalitatea pe un spatiu lung, deci trebuie sa schimbi putin tonul. In al treilea rand trebuie sa aiba o bogatie foarte mare ca sa nu aiba senzatia omul ca te repeti. Am scris la el timp de sase luni. Din perioada respectiva nu mi-amintesc nimic altceva din biografia mea personala. Cand mergeam pe strada sau cand eram la Intorsura sau cand mancam, ma gandeam numai la poem: inca o noua imagine, inca o noua structura.
"Budila expres" a fost tradus in alte limbi?
In franceza si a aparut intr-un volum scos de Fundatia "Rayomond" la care am fost invitat datorita lui Dumitru Tepeneag si tin sa-i multumesc si aici pentru asta si a mai fost tradus in limba olandeza, urmand sa apara acum.
Cand a fost tradus in franceza, au lucrat la el 4-5 poeti francezi, rezultatul fiind o traducere foarte buna dupa parerea mea. A fost recitat la un festival: "Maison de la poesie" la Paris, unde a avut un efect extraordinar asupra celor 60 de ascultatori. Traducerea unui poem intr-o alta limba are sens numai daca ei au nevoie de poemul respectiv.
La proza suntem insa in urma!
Asa este! Eu visez sa fiu tradus ca lumea in limba rusa si in limba chineza. Acolo este un potential foarte mare. Din cauza comunismului au ramas putin in urma noastra. Rusii refac acum experientele lui Hlebnikov. Chinezii in poezie sunt la Baudelaire, s.a.m.d. Poate acum sa-l fi depasit cat de cat. Acolo as vrea sa fiu tradus, ar avea senzatia de ceva nou, inclusiv la nivel tehnologic.
Cum gandesti succesul literar?
Eu am o energie limitata. Important este ce scriu, nu sa-mi consum energia pentru a avea succes. Pe mine nu ma intereseaza claxonul unei masini, ci masinaria.
Masinaria ta literara ( slava domnului!), merge foarte bine, Momentul in care suntem, permite totusi asa ceva, nu e pacat?
Sunt de acord, dar asta nu poate fi programat. Ce-mi doresc imediat, este ca volumul meu: "Scrisori de la Olanesti" sa-l public la editura "Cartier", peste 4-5 luni. Este o incercare existentiala similara cu ceea ce a fost "Budila Expres", adica imi spun: chiar daca sunt aici in margine, pot sa gandesc ca Derrida sau ca Baudrriard. Ce vreau sa spun este, ca noi nu suntem cunoscuti nici in publicul nostru, in spatiul romanesc.
Nu numai noi, nici muzicienii, nici matematicienii, fizicienii... Poezia in special este un spatiu elitist.
Poezia in primul rand, dar si proza sunt spatii ale unei elite. Trebuie sa ne asumam asta. Asa cum eu nu am habar de fizicianul respectiv sau de pictorul cutare, nici el nu a auzit de mine. Dar asta nu mai este treaba mea, este treaba intermediarilor culturali. Tot incercam sa identificam problemele culturii noastre, dar daca nu exista comunicarea, atunci avem senzatia ca suntem o cultura mai mica decat suntem, o literatura mai mica decat suntem, o societate mai putin de calitate decat suntem.
Ce punte trebuie traversata?
Sa se poata trece peste conditionarile unei economii de piata si a unei societati a spectacolului. De fapt lumea in care traim e o combinatie de economie de piata si societate a spectacolului. Noi scriitorii, avem un fel de jena in a ne da in spectacol. Poate e justificata, e traditional romaneasca , dar e aiurea. Eu am scris deja: noi ne-am putea impune prin lucruri de care ne e rusine si anume prin exotismul nostru, prin ciudatenia noastra.
Noi vrem sa fim ca occidentalii.
Noi vrem sa fim proustieni. Pai ei il au pe Proust. Noi vrem sa fim � la Derrida. Pai ei il au pe Derrida. s.a.m.d. Ideea este sa fim noi insine in ciudatenia noastra, dar noua ne e rusine de noi insine. Aici este inca un punct slab in mentalul intregii societati romanesti. Din pacate, eu nu pot fi foarte exotic si spectaculos, desi doresc lucrul asta. Si editura imi mananca aproape toata energia, dar daca o sa-mi fac timp o sa ma apuc din nou sa scriu mai mult poezie, pentru ca am mai scris poezie, poate si proza fiindca am depasit o oarecare inhibitie vizavi de ea.
Dar pana una alta te preocupa cele doua volume ale "Scrisorilor de la Olanesti".
Nu pot sa stiu inca ce este cu ele. Sunt miza mea pentru viitor. Doamne ajuta!
Doamne ajuta spun si eu, multumindu-ti pentru dialog!
Iolanda Malamen 
 Afisari: 297  |  Tiparire pagina  |  Tiparire articol (optimizat)  |  Trimitere pe e-mail 
A r h i v a
 Top afisari / comentarii 
 Cartile mari de la un punct incolo isi gasesc singure drumul (297 afisari)
 Marele jaf (260 afisari)
 Carti de munca electronice (247 afisari)
 Scarlett Johansson si Keira Knightley, goale pe coperta Vanity Fair (92 afisari)
 Afacerea "Parcurile" se lasa cu scandal (73 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2006 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.03673 sec.