Miruna MUNTEANU 

Marturisesc cu regret ca anul acesta, de Sfintele Pasti, am esuat lamentabil la capitolul iubire crestineasca de semeni. Si nu fiindca am tratat cu indiferenta cea mai mare sarbatoare a ortodoxiei. Din contra. Ca in fiecare an, am plecat spre biserica, in noaptea Invierii, asteptand nu doar o slujba frumoasa, un ritual inaltator sau retrairea unor emotii din copilarie. Lumina din lumina, sutele de voci care se impletesc brusc intr-o singura cantare, apoi strazile inundate de licuricii lumanarilor, toate acestea creeaza de obicei un straniu sentiment de solidaritate umana, o senzatie de "comunitate" pe care cu greu o mai poti regasi in restul anului. De data aceasta nu s-a intamplat asa. In loc sa ma intorc de la biserica plina de speranta si de pace sufleteasca, am venit acasa un pachet de nervi. De ce? Pentru ca, in fata altarului, un "credincios" a vorbit la telefonul mobil minute in sir, incheindu-si conversatia abia in momentul in care preotul a iesit cu lumina. Lumina care s-a si stins, de altfel, in clipele urmatoare, din cauza imbulzelii enoriasilor care tineau mortis sa fie ei primii la aprinsul lumanarii. Si nu de la vreun "intermediar", ci musai direct de la o fata bisericeasca. Busculada care a urmat amintea mai degraba de vreo competitie absurda de la "Ciao Darwin" decat de o slujba religioasa. Iesirea din biserica, in curtea plina ochi, a fost si ea o incercare atletica. Cine mai avea timp sa asculte cuvintele preotilor, cand, impins cu brutalitate din toate partile, trebuia sa incerce sa-si pastreze echilibrul, fara sa-si striveasca vecinii si fara sa-i incendieze? In mijlocul predicii, un telefon mobil a inceput sa sune, insistent, la doi pasi de mine. Ma asteptam ca posesorul lui, vizibil enervat ca nu-si gaseste aparatul, sa se grabeasca sa-l inchida, rusinat ca uitase sa o faca inainte de miezul noptii. As! Barbatul a raspuns! Nu. Nu-i murise mama si nici nu-i nascuse nevasta. A palavragit vreo doua minute cu un prieten, total indiferent la privirile scandalizate pe care i le aruncau cateva babute. "Te sun eu mai incolo", l-am auzit spunandu-i amicului, atunci cand reluarea cantarilor i-a bruiat conversatia. A urmat un alt spectacol dezolant: batalia pentru painea sfintita. Desi era mai mult decat suficienta pentru toata lumea, punctele in care aceasta se distribuia au fost pur si simplu luate cu asalt cu o vigoare deloc pioasa. Din nou coate, imbranceli, inghionteli, replici taioase. Mai rau ca pe vremea cozilor ceausiste. Am vazut scene similare la televizor, in reportajele despre ajutoare umanitare zvarlite din camioane infometatilor din Lumea a treia. Sa fie romanii atat de flamanzi dupa "hrana spirituala"? Cei care plecau nu cu un pachet de paste, ci cu treizeci, incercau oare sa-si potoleasca astfel nevoia de sacralitate? Ma indoiesc. Un tanar, cu bratele incarcate de pachetele, isi intreba prietenii, la fel de bine "aprovizionati" ca si el, ce o sa faca - la urma urmei - cu atata paine. Raspunsul m-a umplut de revolta: "O s-o dam la porci". Poate ca era doar o gluma idioata, un "teribilism" de adolescent intarziat. A fost insa de ajuns pentru a transforma pe loc "comunitatea" in gloata. In loc de solidaritate, am trait un sentiment de sila. De fapt, ce cautau acesti oameni la biserica in noaptea Invierii? Cu siguranta, nu pe Hristos. Si atunci, ce ramane din cea mai mare slujba a anului? Doar spectacolul? O traditie pitoreasca, dar lipsita de substanta? Un eveniment monden? Ma tem ca la asta riscam sa ajungem. In apropierea Pastelui a devenit "trendy" sa fii credincios. Televiziunile noastre au fost cuprinse de un adevarat elan mistic. Pe Acasa TV, o telenovelista blonda rosteste patetic, de mai multe ori pe zi, o rugaciune cu iz arhaic care, in gura ei rujata, suna complet fals si anacronic. Culmea prostului-gust a fost atinsa, insa, de Antena1. In duminica Pastelui, o reporterita de la Observator turuia nonsalanta din interiorul unei biserici, desi in spatele ei serviciul religios era in plina desfasurare. Ce daca vorbea in acelasi timp cu preotul, ce daca luminile si camera de filmare riscau sa-i deranjeze, totusi, pe credinciosi. Care venisera, probabil, la biserica pentru a se ruga si reculege, nu pentru a servi drept figuratie si decor unei transmisii in direct. Nimic nu mi se pare mai revoltator decat sa transformi credinta in "show", rugaciunea in "promo", milostenia in reclama, Invierea in "divertisment". Mi se pare mai indecent decat orice exhibitionism sexual. Mai imoral si mai primejdios. Din marile sarbatori crestine riscam sa ramanem doar cu "ambalajul comercial", pierzand toate sensurile profunde. Religia iubirii, a tolerantei si respectului pentru ceilalti ar putea deveni doar un prilej pentru a creste vanzarile la oua, miei, iepurasi de ciocolata sau brazi.