Eugen SIMION 

Titlul articolului de azi nu-mi apartine. Este un aforism cunoscut al lui Maiorescu. Mi-am amintit de el, vazand ce reactii bizare poate sa provoace, de pilda, publicarea unui dictionar al literaturii romane sau un volum din manuscrisele facsimilate ale lui Eminescu. Cineva se supara, in astfel de imprejurari, nu se stie prea bine de ce, altcineva este furios si scrie un pamflet in care incearca sa te denunte ca individ si sa-ti nimiceasca opera. Publicand cartea, devii suspect si, de cele mai multe ori, iti pierzi in ochii contemporanilor - si caracterul si talentul. Asa mi se intampla mie de cativa ani buni. Orice am publicat sau am coordonat a fost numaidecat injurat, nimicit, batjocorit. Rareori, un confrate mai binevoitor si-a aruncat ochii asupra eseului meu si a avut, apoi, gentiletea sa spuna cateva propozitii amabile... Inainte de 1989, eram un lovinescian stimabil. Dupa - mi-am pierdut calitatea. Eram, spuneau unii confrati, un critic literar cel putin onest, daca nu cumva inspirat. Ei, bine, nu ma mai bucur azi in presa daco-romana nici de inspiratie, nici de onestitate. De ce, oare?... Chestiune metafizica. Incerc sa nu intru la idei ca sa nu cad in fandacsii. Ma straduiesc sa nu-mi schimb, nici stilul, nici caracterul. Poate, astfel, reusesc sa-mi conving contemporanii, suspiciosi si vesnic iritati, ca nu mi-am pierdut inspiratia si nici onestitatea in calitatea mea de critic ce, iata, a depasit 40 de ani de activitate literara. Cand am un succes, cat de mic, nu ma bucur prea tare pentru ca, vorba lui Maiorescu, succesul produce un sentiment de inconfort adversarilor mei. Mi-e teama de ceea ce se va intampla a doua zi... * Amintindu-mi de aforismul citat mai sus, am recitit cugetarile morale ale lui Maiorescu si fragmentele filosofice selectate din scrisorile sale. Ce moralist extraordinar este acest critic caruia i s-a reprosat totdeauna sterilitatea, ce fin observator al naturii umane este omul acesta reputat pentru raceala si egoismul sau! G. Calinescu vedea in el "un terian ardelean", cel putin atunci cand vine vorba despre atitudinea fata de femei. Nu stiu daca are dreptate. Maiorescu cauta, in mod sigur, o cale morala in tot ceea ce gandeste si face. O morala detasata de micul interes personal, o regula de conduita in care sa fie infranta reactia viscerala, o morala, de putem spune asa, a totalitatii, nu a fragmentului. Omul activ, zice el, este condamnat la fragment, dar el trebuie sa faca in asa fel incat fragmentul sa se aseze in sensul totalitatii, veriga sa permita continuarea lantului cauzal... Am rezumat una dintre ideile sale. Nu-i plac, e limpede, cei care nu fac nimic din teama de a nu fi desavarsiti pentru ca, observa el, pregatirea fara sfarsit impiedica fapta. Prefera, asadar, in privinta desavarsirii, sanatoasa cale de mijloc. O propozitie ce poate sa-i supere pe perfectionistii din sfera artei. Criticul are, totusi, dreptate, pentru ca in arta perfectiunea este totdeauna imperfecta si desavarsirea nu ajunge niciodata sa se desavarseasca. * Maiorescu are in tot ceea ce scrie o doza importanta de scepticism. Este prudent cu amicii si, de multe ori, neincrezator in privinta femeilor. Nu trebuie sa-ti arati sentimentele, zice el, decat fata de oamenii buni. Dar, atentie, trei sferturi dintre oamenii care sunt in jurul nostru sunt rai, iar din sfertul ramas "abia a zecea parte poate fi buna"... Dumnezeule! Moralistul acesta nu ne da mari sanse. Daca este asa cum zice, cum sa ghicim a zecea parte din sfertul care a mai ramas in jurul nostru? Maiorescu ofera, totusi, o solutie: in privinta femeilor, ne putem lasa "cu totul in voia simturilor", dar, in acest timp, spiritul trebuie sa ramana treaz si sa ia aminte de doua ori... O conditiune greu de implinit, pentru ca, ma intreb, daca ne lasam in voia simturilor, mai ramane treaz spiritul nostru, mai poate lua el aminte de doua ori asupra lucrurilor? Remarc un mic paradox in judecata acestui moralist de clasa. Pe deoparte, recomanda veghea spiritului in tot ceea ce facem, pe de alta parte zice ca, in momentele decisive ale vietii, individul nu mai este condus de mintea lui, ci de inima: "directia finala o da inima". Nu-i o slabiciune a spiritului, nu-i recunoasterea ca, in fapt, in clipele hotaratoare ale existentei, sentimentul (inima, instinctul) este superior ratiunii?... Acelasi moralist ne spune ca omul se construieste pe sine si devine, in viata, ceea ce reuseste sa faca din sine. Aici are dreptate. Maiorescu insusi este o creatie a sa. Acest lucru l-a observat prima oara Lovinescu si-l confirma jurnalul sau intim. Aforismele incearca sa defineasca, nu un model universal, ci doar atitudinea omului superior incoltit de circumstante. Ce-ar trebuie sa faca si cum ar trebui sa se comporte individul pentru a-si stapani natura si a se bucura de binefacerile ei? Maiorescu recomanda, s-a vazut, calea de mijloc si, totodata, spune ca omul nu trebuie sa se bizuie pe imprejurarile din afara: "esti ce esti tu insuti". Omul trebuie sa se bazeze, cu alte vorbe, pe sine, istoria este nesigura, amicii te pot trada, ca sa reusesti in viata trebuie sa pretuiesti mai mult caracterul decat inteligenta... Observatia din urma ma pune pe ganduri. Am considerat totdeauna caracterul o forma de manifestare a inteligentei, iar inteligenta o creatie a bunatatii sau o forma de manifestare a bunatatii umane. Putem desparti aceste lucruri? Putem, zice Maiorescu. Omul inteligent nu-i cu necesitate si un om bun. E mai degraba invers, insista el... Nu mai zic nimic. Nu merg mai departe. Pot spune, doar, cu imensa modestie (poate fi modestia imensa? Daca poate sa fie, atunci modestia devine vanitoasa, adica se contrazice pe sine, cade in sofism!), ca inteligenta nu justifica niciodata rautatea individului. Macar atat sa recunoastem, daca nu putem face ca individul sa umble cu bunatate prin inteligenta lui... Vorba lui Maiorescu: "numai chestie de masura"... Masura care ne opreste sa punem mijloacele inteligentei in serviciul raului...