Eugen SIMION 

Fanus Neagu a avut inspiratia sa publice, deodata, romanul Asfintit de Europa, rasarit de Asie si jurnalul pe care l-a tinut in timp ce-l scria (10 august 2002 - 10 iulie 2004). O formula care, de la Gide incoace, se repeta in literatura secolului al XX-lea. Unii prozatori introduc jurnalul in interiorul romanului (de pilda, Eliade in primele lui carti), altii fac din scrierea romanului tema esentiala a naratiunii, ca prozatorii din scoala de la Targoviste. Fanus Neagu desparte lucrurile: scrie, in chinuri lungi si cu momente scurte de bucurie, romanul propriu-zis si, cand nu are chef sau cand nu gaseste cuvintele norocoase, face insemnari in aceste caiete intime pe care, iata, se hotaraste sa le tipareasca. Romanul este in cel mai autentic stil fanusian (fraze miraculoase, muzicale, culori tari, pagini lirice ce alterneaza cu notatii de o stupefianta cruzime realista, in fine, istorii dure si povesti brailene...) si merita a fi discutat, separat, in alt cadru si cu alte mijloace critice. Voi incerca sa spun, azi, cateva cuvinte despre jurnalul care insoteste romanul acesta nazdravan ca tot ceea ce scrie Fanus Neagu, un prozator care intampina, in ultimii ani, nu judecata severa a criticii tinere (ar fi un fenomen firesc: schimbandu-se generatiile, se schimba si sensibilitatea estetica), ci injurii grosolane si alte semne de linsaj intelectual... Dupa cate il cunosc, Fanus Neagu nu se lasa intimidat de aceste repetate agresiuni publicistice. Dar nici bucuros nu poate fi vazand ca, in regim de libertate, cei care scriu despre literatura nu-si mai pun problema sa se resemneze in fata adevarului estetic, ci sa-si doboare prin orice mijloace adversarii. El, ca noi, toti, dealtfel... Jurnal cu fata ascunsa este, in fapt, un roman indirect (reiau o formula, cunoscuta, a lui Mircea Eliade) in care personajul central este cel care scrie un roman si, in marginea lui, noteaza ceea ce gandeste si observa in jur. Nu noteaza chiar tot ("pastrez in mine S...t taine ce cu greu se pot marturisi doar in gand si doar ingenunchiat sub icoane"), ci doar ceea ce vrea sa se stie despre sine. Asta contravine principiului sinceritatii si autenticitatii, reclamat de poetica diarismului in varianta Stendhal. Nu-i, totusi, un pacat prea mare pentru ca, in fapt, nimeni nu trece in caietul secret tot ceea ce face si gandeste sa faca... Numai cateva autoare (Anaïs Nin, Simone de Bauvoir) au avut curajul sa inregistreze infidelitatile si experientele sexuale de toate felurile si in toate imprejurarile. Efectul, la lectura, nu-i pozitiv. Chiar si viciul (marturisit) are nevoie de o anumita noblete pe care nu i-o poate da decat marea creatie. In cazul literaturii, nobletea trece prin arcanele scriiturii... Revin: jurnalul lui Fanus Neagu este o incantatoare confesiune despre bucuriile si, mai ales, chinurile scrisului si despre viata zilnica a celui care se supune, cu dubioasa voluptate, acestei incercari. Un personaj curios. Uneori el se simte "nemernic si pustiu" si, in aceste clipe, ii este - ca lui Esenin - urat cu sine, alteori considera ca singura lui ratiune de a fi este scrisul. Iubeste literatura si, de la o anumita varsta, centrul sau de interes este lectura. Ar trebui sa adaug: lectura, dar mai ales scriitura. Mi se pare a fi tema esentiala a Jurnalului cu fata ascunsa. Scrisul ca voluptate, scrisul ca experienta fundamentala, scrisul ca meserie, in fine, scrisul ca salvare... Fanus Neagu comunica in felul lui, inimitabil, aceasta senzualitate (ii spune chiar el) a scriiturii. O senzualitate si o vocatie din ce in ce mai rara in epoca postmoderna, cand scrisul a devenit altceva: o tehnica, un scenariu complicat, computerizat, o deconstructie anuntata etc. Din acest punct de vedere, Fanus Neagu este din alta clasa si vine din alta traditie. Pentru el, a scrie este a gasi cuvintele miraculoase. Ca sa exagerez putin lucrurile, as zice ca prozatorul acesta cu gura rea si inima buna poate face o crima pentru o metafora frumoasa. Cand o prinde, o inregistreaza in carnetul pe care, am observat, il are totdeauna la indemana. Iata o fantasma a lunii (batranul astru romantic) in varianta scriitorului nascut in Gradistea Brailei: "luna sangera ca o vulpe jupuita" sau "luna ca o plosca de vin rosu in marea desfraului"... Fanus Neagu este neIntrecut in asemenea combinatii. Nu le ocoleste (citeste: le inventeaza, le cauta si le noteaza cu neascunsa satisfactie) nici in jurnalul in care nu-si propune sa faca in chip expres literatura. Nu reuseste, in sensul ca face literatura sau transforma in literatura tot ceea ce atinge, ca miticul personaj. O literatura, in cazul de fata confesiva buna, seducatoare, autentica. "Simt apa cuvintelor", zice el. As mai pune de la mine: simte, ca un fantanar vrajitor, freamatul de poezie si culoare din adancurile cuvantului. Umbla cu o nuielusa in mana si incearca sa descopere rezervele de frumusete ale limbajului profan... Este limpede, autorul Frumosilor nebuni ai marilor orase vede si judeca lumea, nu numai prin brutalitatile ei, dar si prin splendorile care se retrag, rusinate, din fata violentei moderne. "Scriu - zice Fanus Neagu - pentru ca iubesc viata". Viseaza noaptea franturi de fraze si, cand se trezeste, incearca sa si le aminteasca. Nu prea reuseste si atunci le reinventeaza. Este un scriitor de stanga si in Jurnal incearca sa justifice de ce nu-i iubeste pe "elitistii" de azi, variante ale proletcultistilor de ieri. Cand scrie, evita sa-l citeasca pe Sadoveanu, modelul sau epic. Este ingrijorat de cei care tind sa "desacralizeze scrisul romanesc" si, trebuie sa recunoastem, are de ce. "Fara muzicalitate sau o idee scaparatoare pagina se sinucide" - noteaza el. Convingerea sa este ca va castiga, in timp, in sensul ca literatura sa va invinge valurile de ura care se abat azi asupra ei... "Voi fi injurat cumplit? Cred ca da: si? Scriu despre intamplari petrecute. Ipocritii ma vor citi si ma vor insulta. Dar vor trebui sa recunoasca: "Omul asta nu minte, asa suntem! Roma veche traieste in noi"... Frumos zis, dar nu sunt sigur ca rauvoitorii lui Fanus Neagu vor recunoaste acest fapt. Ei sunt niste cinici marunti, baieti de pravalie, nu-i intereseaza adevarul, cand e sa ponegreasca pe cineva inventeaza te miri ce. Nu-i greu sa batjocoresti o mare opera, greu este, in critica literara, sa-ti invingi resentimentele si sa recunosti, cum ziceam mai inainte, adevarul creatiei.