Eugen SIMION 

Sociologul Zoltan Rostas publica o carte interesanta: Secolul Coanei Lizica (Editura Paideia), formata, in fapt, din doua parti: mai intai convorbirea pe care a avut-o in 1986-1987 cu Elisabeta Odobescu-Goga si, in al doilea rand, jurnalul intim tinut de aceasta doamna, originala si inteligenta, in perioada 1916-1918. O carte, in parte, vorbita, un dosar de existenta, in fine, confesiunea unei boieroaice care a strabatut secolul al XX-lea si lasa, acum, o marturie importanta. Elisabeta Odobescu-Goga este nepoata (de frate) a scriitorului Alexandru Odobescu, a trait 98 de ani (1892-1990), a cunoscut mai toata aristocratia romaneasca de la inceputul secolului XX si, fiind casatorita cu Eugen Goga, fratele poetului Octavian Goga, a cunoscut indeaproape si mediul scriitoricesc si, fatal, mediul politic dintre cele doua razboaie mondiale. La 94 de ani poarta o lunga convorbire cu un om din alta generatie, confirmand, completand, nuantand ceea ce scrisese cu o jumatate de secol in caietele sale secrete. Ideea lui Zoltan Rostas de a strange toate aceste marturii intr-o carate este excelenta si merita a fi felicitat. Cartea este prefatata de Georgeta Filliti, istoric reputat, specialist in secolul al XIX-lea, editarea discursurilor lui Kogalniceanu, iar traducerea jurnalului intim (scris in frantuzeste) este facuta de Irina Marmon-Rostas. O piesa, cum se vede, cu patru actori. Dintre ei, personajul central este, neandoios, "Coana Lizica", adica Elisabeta Odrobescu-Goga, cea care noteaza, in tinerete, impresiile sale din timpul primului razboi mondial si, mai tarziu, vorbeste fara mari complexe despre secolul pe care l-a traversat. Un personaj simpatic, deloc deprimat (rade mereu), o femeie care a vazut multe in lunga ei existenta si care povesteste, acum, in preajma neantului, fara ura ceea ce a trait... L-a cunoscut pe Kaiserling in timp ce acesta era in vizita la Bucuresti. "Un nebun", zice coana Lizica. A cunoscut pe marii oameni politici din primele decenii ale secolului, intr-o zi un necunoscut a sunat la usa ei si s-a recomandat "un functionar". Era Arghezi care voia sa lase o carte pentru sotul ei, Eugen Goga, el insusi scriitor (autorul romanului Facerea lumii). Pe Martha Bibescu n-o poate suferi, o considera o impostoare si o demasca in cateva fraze nedrepte. L-a cunoscut si pe Constantin Stere pe care, iarasi, nu-l iubeste pentru ca ar fi fost "antiroman", adica filogerman. Filogerman, da, a fost, dar antiroman nu. Coana Lizica este, in acest caz, absolutista. Nu-l iubeste nici pe Petre Carp si, in genere, nu-i are la inima pe cei care s-au dat cu nemtii in timpul primului razboi. Nu-i iarta nici dupa 50 de ani... Este ardent patrioata, iubeste pe boierii de tara, admira pe oamenii politici intransigenti si, ca sotie a lui Eugen Goga, nu-i detesta pe scriitorii momentului. Ceea ce este rar in lumea literara romaneasca. Coana Lizica este insa, am precizat deja, un personaj original, inrudit cu mai toate marile familii boieresti. Cine vrea sa-si faca o idee despre viata aristocratiei romanesti poate citi cu folos confesiunile acestui cronicar impresionistic, slobod la gura, cu o memorie fabuloasa si cu un limbaj colorat. Autorul cartii vorbite (Zoltan Rostas) ar fi trebuit, poate, sa elimine repetitiile (fatale la o anumita varsta) si sa indrepte din loc in loc incongruentele limbajului oral. N-a facut, probabil, aceasta operatie ca sa nu tulbure spontaneitatea confesiunii. Este un punct de vedere. Stendhal refuza sa indrepte o greseala de ortografie din prima fraza a jurnalului sau intim pentru a nu incalca clauza autenticitatii, esentiala dupa el in genul diaristic. Coana Lizica nu-si pune insa in convorbirile sale probleme de poetica a confesiunii. Ea povesteste cu talent nativ intamplari dintr-o lume care, in fapt, a disparut din societatea romaneasca. Este lumea aristocratiei care apare, acum, sub alta lumina, infinit mai favorabila decat au prezentat-o prozatorii romani din ultimele decenii. Ma gandesc la G. Calinescu si Petru Dumitriu. Ce-mi place, intai, este onomastica pe care o evoca aceasta cronica orala. Aleg, la intamplare, cateva nume: Lili Falcoianu, Nastasica Caragiale, zis Baulica, Sabina Cantacuzino, Puiu Simiti, Marie Darvari, Doamna Pherekide, Costica Gane, Alexandre si stefan Bals, Jacques Lahovary, Iancu Manu, Zoe Rosetti-Balanescu (mama lui Alexandru Rosetti, lingvistul), Misu Cantacuzino (baiatul Nababului), Lizette Balteanu, Zizi Cantacuzino (aristocratul legionar), Zozo Sturdza, Contesa Talevici ("trasnita bine"), Colette Cezianu, Zoe Mavrocordat - nevasta lui Voda Bibescu, Michel Sutu, Smaradnita Moruzi, apoi Vacaresti (cu Elena in frunte) despre care gura rea a Coanei Lizica spune ca ar avea un filon tiganesc etc. Pe cei mai multi, Coana Lizica i-a cunoscut. Stie de unde se trag, cu cine s-au insurat/maritat, ce descendenti au, daca au, si unde. Unii au plecat in exil, altii (cei mai multi) au pierit fara urma dupa al doilea razboi mondial. In genere, o lume care a iesit, biologic sau prin violenta, din istoria romaneasca. O tragedie pe care, iata, o readuce in atentia generatiilor de azi confesiunea unei batrane doamne inteligente, plina de haz, din cand in cand malitioasa, de cele mai multe ori cu un ascutit simt de observatie. Ce surprinde, in convorbirile ei cu Zoltan Rostas, este putinatatea informatiilor despre Alexandru Odobescu, fratele tatalui sau. Nici un amanunt despre viata intima a acestui mare scriitor, erou de roman sentimental. G. Calinescu a folosit-o, in mod clar, intr-unul dintre romanele sale. Coana Lizica nu scoate o vorba in aceasta privinta. Se multumeste sa aminteasca faptul ca bunica sa a fost maritata, a doua oara, cu Costache Cornescu, autorul unei carti (Manualul vanatorului), devenita celebra datorita prefetei scrise de Alexandru Odobescu. Este vorba, bineinteles, de Pseudokynegheticos... Altceva cronicarul monden nu dezvaluie... Nu stiu cat de exacte sunt memoriile Coanei Lizica, alias Elisabeta Odobescu-Goga. Ce pot spune este ca sunt delicioase. Un roman de epoca, un roman, de buna seama, indirect, fragmentar, pe alocuri repetitiv, plin de oralitati savuroase. Despre jurnalul ei intim cu alta ocazie. P.S.: Unii confrati care ma iubesc, de multi ani, cu ura lor grea, numara steagurile Academiei Romane si functiile pe care presedintele ei, adica subsemnatul, le detine. Functii, cred binevoitorii mei, remunerate. Ii anunt pe aceasta cale ca am, intr-adevar, multe functii onorifice, dar ca unicul meu salariu (modest, dupa buget) este acela de Presedinte al Academiei Romane. Din nefericire. As fi vrut si eu sa fiu mai bine rasplatit pentru jertfa mea patriotica, dar, iata, n-a fost sa fie. Binevoitorii mei se inseala si de data aceasta. Nu-i nimic, pot incerca altadata...