Ziua Logo
  Nr. 3129 de sambata, 25 septembrie 2004 
 Cauta:  
  Detalii »
Literara
Paul Aretzu. Cartea Psalmilor
Nu stiu exact ce nu ma convinsese la penultima carte de versuri a lui Paul Aretzu, pe care poetul mi-o oferise cu citiva ani in urma. Cert este ca, tot aminind, n-am mai scris despre ea iar azi incerc in zadar s-o gasesc prin rafturi. De va simti ca-i necesar, va rasari ea de undeva cu alta ocazie. Dupa Marian Draghici de ce sa nu-i dam crezare? , in cele trei carti care preced Cartea Psalmilor (Editura Cartea Romaneasca, 2004) se experimenta "un suprarealism de ultima ora, extras din ramasitele boemei celuilalt secol". Cuvinte care spun multe si care nu au nevoie acum de alte comentarii. Ceva din rostul acestei situari transpare ici-colo chiar in cartea de-acum. Citim intr-un loc: "Ziua si noaptea pe Domnul il visez, eu care am fost bolnav de realitate". Altundeva: "Fa-ma bubos, Doamne, ca sa nu ma mindresc, slabanogeste-ma ca sa ma smeresc, da-mi patima credintei ca elice a sufletului. Orb am fost si mi-a venit vederea sarbatorii. Surd am fost si am inceput sa Te aud cum taci in mine. Am fost negutator de cuvinte si camatar, acum caut sensurile saraciei. Mingiie, Doamne, sufletul meu. Caci dupa primavara, dupa vara, dupa toamna si dupa iarna aceasta ma voi duce de aici".
Dar boala aceasta a realitatii abia de-i amintita acum, caci ardenta cu care Paul Aretzu traieste ruga, adoratia, umilinta si penitenta amina orice amintire. In treacat fie zis, o schimbare de aceeasi factura la Stefan Bastovoi, care, calugarindu-se, si-a schimbat numele. Trecutul tot a fost sters cu buretele. Numai ca poezia publicata sub acest nume nou, religioasa, intrata cumva in canon, nu are forta marilor trairi individuale. Or, situatia lui Paul Aretzu mi se pare ca este exact inversa. Nu stiu exact ce vor fi promis volumele anterioare, dar Cartea psalmilor este marturia unui poet adevarat, care traieste cu intensitate o experienta nici provocata, nici reductibila la dogme. O experienta prin care individul iese din timp, invinge realitatea, se sustrage concretului chiar propriilor pasiuni devoratoare care instituie, finalmente, o voce a umanitatii insesi.
Spun un lucru banal, dar ceea ce reuseste Paul Aretzu aici este sa transgreseze experienta individuala si sa inalte trairea individuala la o asemenea intensitate si expresie incit in spatele verbului nu mai traieste un individ, ci umanitatea. In acest caz performanta rara , vocea acestei carti nu mai este a lui Paul Aretzu, ci a psalmistului. As invoca aici cite ceva din poezia religioasa romaneasca, pentru a constata de fapt ca Paul Aretzu nu are precursori. Psalmii pe care-i scriu, de exemplu, Arghezi sau Stefan Augustin Doinas descind din Psalmii moderni ai lui Macedonski. Se nasc, altfel spus, din confruntarea dintre individ, a carui constiinta de sine e pregnanta si a carui constiinta poetica e primordiala, si divinitate. Ca sa invocam poezia religioasa a lui Blaga, a lui Voiculescu, a lui Pillat sau, da, a lui Ion Barbu ar fi prea mult. Prea mult in sensul ca fiecare are propriul proiect poetic iar Paul Aretzu nu datoreaza nimic, nici unuia. Ar mai ramine Dososftei..., dar cel mai bine poti sa-l apropii pe Paul Aretzu regelui David. Si asta intrucit nu se simte vreo fisura intre constiinta poetica si cea religioasa. A scrie poezie religioasa azi este cu atit mai dificil cu cit preeminenta literaturizarii ar sucomba in artificiu. Iar riscurile pe care o astfel de intreprindere le presupune nu sint putine.
Or, Paul Aretzu scrie de parca pe lume n-ar fi decit el, un anonim, si Dumnezeu, iar vocea sa intra in categoria fenomenelor naturale. Cu atit mai naturale cu cit, in cele mai multe dintre cazuri, discursul nu are nici un fel de ezitare; precis in taietura, cu o economie a mijloacelor care asigura austeritatea si demnitatea discursului, psalmii lui Paul Aretzu au forta de a tulbura si te obliga sa-i rostesti cu solemnitate. Gravitatea ca semn al adevarului, al intilnirii cu experientele fundamentale: "Doamne, un bolnav care mai are citeva zile de trait spune ce rost are si sta tot trist si ingindurat. // Eu, Doamne, stiu ca voi muri cindva, la soroc. Si nu sint trist. Si ma duc la scoala si invat literele, si ies la joaca straduindu-ma sa fiu cel mai bun dintre frati, si sparg lemne, si curat gainatii din podul porumbeilor din curtea pasarilor, si bat aracii in vie, si ma duc la biserica sa ascult liturghia, si ma spal si imi ung pielea sa fie frumoasa, si ma ascund, si ma duc la cenaclu, si imi curat ghetele, si ma duc la circiuma, si sint tantos, construiesc, ma insor, caut de lucru, fac amor, citesc, ma vaicaresc, ma barbieresc, fac experiente, string paie, cresc iepuri si copaci, fac copii, vad spectacolul si pling, repar gardul de zor, ma straduiesc sa inteleg, culeg macese, imbatrinesc, ma straduiesc sa inteleg. // Dorm intr-o lumina hranitoare. // Nu ma intreb ce sens au toate acestea, desi, ca un bolnav fara leac, stiu ca voi muri" (Psalmul 48).
Astfel, psalmii lui Paul Aretzu imnuri de lauda si de umilinta sint poeme care inchid in dialogul implicit dintre individ si Dumnezeu interogatii despre moarte, martiriu, poezie, realitate. Iata cum incepe Psalmul 20: "Doamne, dupa ce ne nastem, mai avem putin si murim. / Sintem inchisi in timp, Doamne, ca intr-o sticluta. Eu sint inchis in scris. Inca nu am vazut nevazutul, inca nu am auzit neauzitul". De fapt, o disperare sta la temelia oricarei indoieli ("Cauta-ma, Doamne, fiindca sint racit, apuca degetele mele. Crede in mine, Doamne" Psalmul 16), si trebuie sa recunosc ca, in ce ma priveste, prefer cei citiva psalmi, apropiati intr-un fel de poezia lui Ioan Es. Pop, in care concretul e implicat si in care ruga e complementara caderii si nevoii de iluminare. Tocmai prezenta experientei concrete da masura exacta a rugaciunii si a ardentei: "Doamne, iarta-l pe prietenul meu, mesterul Zografu, care nu se mai satura de tuica, dar el nu poate lucra decit beat. / Si pe salahorii lui, Drum si Pene, care, dupa ce termina de tencuit vreun apartament, dau cite o chermesa in el, aduc lautari si fete de la Fabrica de confectii si le ofera cesti cu tuica si tigari si pe urma le scot in pielea goala in balcon. Dar niciodata nu le duc in camera in care isi tin icoanele pe care le cara cu geamantanul de la un bloc la altul. / Si mai iarta, Doamne, pe pacatosul Tau, scriitorul, ca nu a deprins inca indeminarea mortii. Ca sufletul lui e nedospit si incrudat. / Doamne, nu-ti aspri inaltarea capului" (Psalmul 15).
Marea intelegere a mortii ca implinire a adevarului si ca iluminare a sensului, prezenta cuvintului ca mijloc de fundamentare a cosmosului, nevoia de a "intra in destin" si de "a sta cu ochii deschisi catre moarte", iata citeva din fundamentele unei poezii care izvoraste din imperativul re-cunoasterii. E ca si cum Paul Aretzu ar fi avut revelatia faptului ca poezia isi devine suficienta siesi doar in momentul in care nu lasa rest. Ca, alaturi de moarte, este solutia iesirii dintre barbari, din surghiun.
Dintr-o scrisoare, aflu ca poetul lucreaza acum la un nou volum, Anluminuri. Ma-ntreb, insa: dupa Cartea Psalmilor, ce-ar mai putea scrie Paul Aretzu?! Ce rest va fi ramas nespus?!
Mircea A. DIACONU 
 Afisari: 320  |  Tiparire pagina  |  Tiparire articol (optimizat)  |  Trimitere pe e-mail 
A r h i v a
  Poet in spatiul intercultural    
  IOAN MORAR    
  ANCA PEDVIS    
  O noua izbanda    
  ziua literara va recomanda    
  DOINA MANDRU    
  Viata si opiniile profesorului Mouse    
  antologie poetica z.l.    
  Lucian Perta Parodie    
  Noutati la RRC    
  Uniunea Artistilor Plastici din Romania    
  AURORA CORNU    
 Top afisari / comentarii 
 Paul Aretzu. Cartea Psalmilor (320 afisari)
 Jurnalul unei gheise (303 afisari)
 SEWS Romania a deschis o noua fabrica in Orastie (204 afisari)
 AURORA CORNU (150 afisari)
 Macaulay Culkin inchis pentru posesie de droguri (83 afisari)
Valid HTML 4.01 Transitional  Valid CSS!  This website is ACAP-enabled   
ISSN 1583-8021, © 1998-2004 ziua "ziua srl", toate drepturile rezervate. Procesare 0.05377 sec.