Zoe PETRE 

De cateva saptamani, francezii - ba, pot spune chiar Franta intreaga - au o noua problema, o noua pasiune, o noua obsesie. Ea se numeste Loft Story, o emisiune difuzata zilnic, vreme de doua si chiar patru ore de transmisie televizata in direct pe canalul privat M6. Nu e vorba nici de transmisia primei calatorii a omului pe Marte, nici de leacul cancerului, nici de pace in Orientul Apropiat. "Loft", in engleza vorbita in America, inseamna "apartament la etaj, mansarda", si emisiunea asta transmite 24 de ore din 24, viata intr-o mansarda in care cativa tineri de ambe sexe - la inceput 8, apoi tot mai putini - sunt inchisi pentru 8 saptamani, fara carti, fara televizor, fara radio, doar, la nevoie, cu un psiholog, dar cu camere de luat vederi permanent tintite asupra lor, zi si noapte, filmandu-i cum dorm si cum se trezesc din somn, cum vorbesc, cum se cearta sau se impaca, cum fac sau nu dragoste, cum se spala sau cum nu se spala - in fine, cand spun tot inseamna chiar tot. In fiecare saptamana, unul dintre participanti este eliminat din joc printr-un plebiscit al telespectatorilor, pentru ca, la sfarsit, ultimul (sau ultima) care a rezistat acestei incercari sa devina castigator al reprizei si proprietar al unui apartament in valoare de 3 milioane de franci. Luni, 21 mai, ziarul Le Monde a publicat un sondaj SOFRES din care rezulta ca 95% din populatia Frantei a auzit de Loft Story, iar audienta acestei emisiuni a depasit 10,5 milioane de spectatori pentru seara in care al doilea concurent a fost eliminat din joc. Adolescentii sunt pe primul loc al impatimitilor, explicand ca "vor sa vada", dar aproape 40% dintre francezi se uita la emisiune in familie ( 59% barbati, 61% femei) - mama, tata, copilul/copiii; la scoala, 85% dintre cei in varsta de 12-16 ani discuta despre pataniile celor inchisi in mansarda cu pricina. Spectatorii adulti sunt mai degraba muncitori sau mici functionari (41%) decat comercianti, intelectuali sau cadre (intre 10 si12%). Pe scurt, un spectacol popular, prioritar urban, si cu un enorm impact in lumea adolescentilor. Fenomenul nu este nici pe departe limitat la Franta. El a inceput in Olanda, cu un succes la fel de ravasitor, iar in Portugalia a si starnit un scandal monstru, fiindca acolo scenariul se complica cu faptul ca tinerii prizonieri benevoli au si de administrat un bar cu striptiz, si parintii uneia din concurente, minora, au intrat in alerta dupa ce si-au vazut copila in direct jucandu-se cu un vibrator. Publicul continua insa sa ridice cota de audienta a postului care transmite "O Bar da TV" pana la sfarsitul celor 90 de zile promise, in ciuda protestelor in parlament si a unei destul de timide mustrari din partea consiliului audio-vizualului lusitan. In presa franceza, fenomenul poarta, evident, numele local al emisiunii, Loft Story (destul de enigmatic pentru a starni interesul unui public care nu se distinge prin cunoasterea englezei, fie ea si transoceanice). Numele pe care il poarta emisiunea in Olanda, tara aproape bilingva, este insa sinistru, oferind una din cheile pentru a-i intelege esenta: acolo, ea s-a numit explicit "Big Brother", fratele cel mare - adica politia secreta din cartea lui George Orwell, "1984". Pentru cine nu a citit aceasta adevarata apocalipsa a lumii totalitare, amintesc ca, in lumea prea putin utopica pe care Orwell a imaginat-o, fiecare persoana era permanent sub camera de luat vederi a unei atotputernice instante de control al faptei dar si al gandurilor, numita generic "fratele cel mare", care vede si stie absolut tot, si ca, de la mustrarea mieros-amenintatoare la tortura si spalarea creierelor, toate metodele erau folosite pentru a frange definitiv orice libertate individuala, orice idee personala, orice viata privata. Faptul ca realizatorii olandezi ai emisiunii se revendica fatis de la Big Brother mi se pare de-a dreptul amenintator, in chiar mai mare masura poate decat enorma complicitate a publicului - de orice varsta, dar mai cu seama tanar - la privitul pe gaura cheii. Or, asta inseamna, de fapt, ca nici macar intr-o societate care si-a facut o regula fundamentala din respectarea si apararea libertatii individuale ca valoare suprema, aceasta libertate nu e in siguranta cu totul. Sigur, grupul de tineri a acceptat in mod liber regulile jocului, iar libertatea de expresie a realizatorilor emisiunii nu trebuie sa fie ingradita; dar faptul ca un public enorm se uita la rezultatul acestui targ mediatic cu voluptate dovedeste ca nici macar ei nu au o reactie de sanatoasa respingere a ideii ca poti intra in viata omului asa, fara nici o sfiala, la o ora de varf. Olandezilor nu le e frica de Big Brother, si cred ca rau fac. Libertatea e mai fragila decat pare ea a fi, privita dinspre extremul vest al continentului. De la complicitatea cu camera ascunsa la complicitatea cu Securitatea, distanta nu e destul de mare, ma tem, pentru ca sa dormim linistiti. Cateva minti lucide vorbesc - in Franta, in Portugalia - despre fascismul pe care aceste emisiuni il ascund. Privit prin prisma experientelor noastre - de la frica insidioasa de o Securitate care se pretindea atotstiutoare la complicitatea cu aceasta forta perversa pe care s-a intemeiat dictatura - experimentul Loft Story nu e deloc inocent. Al doilea lucru care ma ingrijoreaza este aceasta capacitate nelimitata de a transforma totul in spectacol, chiar si cea mai banala intamplare cotidiana: cineva bea o cafea, altcineva trage apa la closet. Parca totul poate fi spectacol, si nimic nu mai exista daca nu e divertisment pentru cateva milioane bune de spectatori. Acest efect pervers al razelor catodice asupra "trestiei ganditoare" este un fenomen atat de grav al vietii contemporane incat ne obliga la o reflectie mult mai profunda decat o practicam indeobste, mai ales intr-o tara unde atatia tineri ne-au spus, prapadindu-se de ras, ca au votat in toamna cu un candidat "haios". Combinatia de lipsa de inhibitie, spectacol popular si absenta de criterii altele decat cele ale divertismentului este o realitate cu care ne confruntam cotidian. Nu avem voie sa fim naivi sau orbi in fata legaturii intrinsece dintre aceasta dimensiune dezinhibata in exces si fascism. Nu avem motive sa credem ca spectacolul de idei va invinge de la sine intr-o competitie cu divertismentul vulgar: nici in scoala, nici in politica, acest spectacol superior nu are nici o sansa daca nu-si regandeste si substanta, si mijloacele. Valul de ispite pe care divertismentul le suscita nu poate fi stavilit nici cu discursuri pedante, nici cu masuri moralizatoare; ca la jiu-jitsu, trebuie infrant cu propriile arme. In fine, dar nu in ultimul rand, nu avem voie sa uitam uriasa naivitate a milioanelor de telespectatori, care stau cu ochii lipiti de ecrane crezand ca vad viata cu ochii lor, asa cum e ea cu adevarat, in direct, fara farduri, fara interpretare - si vad, de fapt, doar ce vor realizatorii emisiunii sa le dea de vazut. Camera de luat vederi ne hipnotizeaza tocmai fiindca suntem mereu indemnati sa credem ca vedem cu ochii nostri ce se intampla - dar uitam mereu ca nu vedem decat ce vrea cameramanul sau cel ce manuieste foarfeca de montaj sa vedem. In fiecare seara, vreme de doua sau chiar patru ore, 10 milioane de francezi cred ca vad altceva decat vad de fapt. Cata vreme nimeni nu va explica deslusit acestor milioane de inocenti cum functioneaza, de fapt, mass-media si cat enorm subiectivism se ascunde in umbra acestei pretentii de obiectivitate, riscul ca lumea sa fie condusa de capriciile catorva - fie ca manuiesc camera de luat vederi, fie ca platesc pentru ca aceasta camera sa fie manuita cum le convine lor - orice manipulare este posibila. Avem, sub acest aspect, o experienta mult mai dramatica decat a publicului francez sau olandez: doar noi am avut o revolutie zisa in direct, al carei adevar il mai cautam inca. Daca nu ne invatam macar copiii cum se poate fabrica adevarul in direct, riscam oricand sa ne intalnim iar cu Big Brother. Riscam sa-i condamnam si pe ei sa nu afle alt adevar decat cel emis de Ministerul Adevarului.